marți, 18 mai 2010

...Despre Ioan Pintea




Preasfințitul Iustin al Maramureșului împreună cu părintele Ioan Pintea la Rohia

Am ezitat o bună bucată de vreme înainte de a scrie despre Ioan Pintea. Mă incomoda trimiterea stereotipă a comentatorilor la cartea părintelui Pintea, nu a poetului. Pentru mine, oricât de mult s-ar intersecta cele două ipostaze – şi o fac, desigur –, ele nu se subordonează una celeilalte şi nici nu-şi confundă instrumentarul. Dezlegarea mi-au adus-o câteva dintre mărturisirile lui Ioan Pintea, dintr-un interviu: „Conştiinţa religioasă s-a trezit in mine [...] mai ales datorită mamei, care era o femeie foarte evlavioasă.”; „M-am născut intr-un sat in care foarte mulţi ţărani aveau biblioteci.”; „Citeam Psalmii, neştiind că dincolo de rugăciune se află şi foarte multă poezie.” Aşadar, creşte firesc în atmosfera casei părinteşti cu un Dumnezeu îmblânzit sub mângâieri materne, apropiat şi cumva înţelegător. Preajma îl conţine deja fără tăgadă. Credinţa e fundalul natural al formării sale, fundal pe care, la un moment dat, a intervenit Biblioteca.

Psalmii se dovedesc a fi şi poezie. Atunci începe nu o „ruptură– căci nimic nu se înlocuieşte, doar se adaugă şi se deschide–, ci asumarea încă unei modalităţi fantasmatice de lansare a chestionarului fiinţei şi de tentare a unor răspunsuri.Cele două îşi păstrează autonomia, dar îşi dezvăluie şi consubstanţialitatea– sunt ambele locuitoare ale „lumii inchipuirii”.Sunt două lumi reunibile prin fantasmă, într-o îndrăzneaţă, fertilă vecinătate. Poezia nu e „un sacru de substituţie” în „vidul sacrului abolit” (cum crede Nicolae Balotă, vorbind despre Eminescu), ci un alt fel de sacru, ivit pe acelaşi plan al fantasmei necesare, însă cu o valenţă în plus, tragică – aceea a conştiinţei forţei şi slăbiciunii sale, căci mizează pe puterea incantatorie, cea ameninţată de forma sa ultimă, Tăcerea: „Stau şi veghez/meditand peste lume cu gandul atarnat ca o limbă/ roşie/ inecandu-mă-n spuza/ lucrurilor”(descrierea chipului după a doua natură), cu o aplecare întrebătoare asupra lumii, ca la Blaga, să zicem, dar şi înconjurându-se cu lucruri gureşe şi forfotinde, ca la Bacovia. Sănătos la minte şi slobod, cum îl vedea Steinhardt, Ioan Pintea începe senin şi neliniştit a doua denominaţie a lucrurilor, cum ar zice „ganditorul năstruşnic” din schiţele metafizice ale lui Lucian Blaga. Cea de-a doua denominaţie, cea adamică, imperfectă şi rebelă, a mai păstrat doar „scantei şi răsfrîngeri”din cuvintele puterii, cele creatoare de lumi: „cuvîntul nostru e cantec purtat din gură in gură/ şi căruia despărţit de urechi incep să-i crească/ ochi dinţi fosforescenţi şi strălucitori” (ce vedeţi şi nu vă inspăimantaţi?);„inspiraţia este o gură de deasupra care/ nu te mai lasă cu lucrurile din jur să te-nţelegi/ se aude de departe cum trosneşte peste capete/ refăcand memoria precum o oglindă spartă(inspiraţia). Poetul este un văzător, un spectator privilegiat al cosmosului, un luminător îndrăgostit de umbre şi de pregnanţa lor, iarăşi în sens blagian. Mai aproape fiind în gesticulaţia sa de Adrian Popescu, Gabriel Chifu ori Ion Mircea, decât de Nichita Danilov, să spunem, la Ioan Pintea celestitatea e sublimată, nu exhibată. Cel mai adesea, divinitatea nu e invocată direct, nu e luată drept martor, ci lăsată într-un fundal securizant (precum casa onirică a copilăriei) pe care se joacă spectacolul omului în luptă cu versul definitoriu. Omologia Cer-Pământ este abia sugerată cu toate urmările derivând din ea şi cu o discretă încercare de a echilibra braţele cumpenei. Poetul / omul poate să-l poarte pe Dumnezeu de mână fiindcă„nu cerul este promisiunea ce mi s-a făcut, ci creaţia” (Blaga): „au ei poeţii o tehnică anume/ langă ei Dumnezeu se face mic/ mic de tot/ un omuleţ acolo care se lasă dus de mană/ şi incantat ii urmează ascultător” (cantec de Inviere). „Omuleţul” e punctul de pornire al unei creşteri. Poeţii înşişi sunt omuleţi:„mai pot aceşti omuleţi frumoşi/ cu maini mici şi puternice/ să spargă intre degete/ de dragul Domnului stelele cerului departe de lume/ şi ca nişte ingeri de foc să lumineze palpaind palpaind/ ţara mea/ dragă domnişoară emily?” (emily). Micşorarea astfel descrisă îşi pierde acutele, nu mai e handicap, ci şansă. Neodihna lăuntrică e resimţită ca parte întunecată a fiinţei, răzvrătită şi visând împliniri; un soi de relansator al speranţei şi bun-conducător al binelui, încremenit altminteri în perfecţiunea sa: „stau inlăuntrul acestui poem/ ca intr-un cuptor incins”(muza apollinaire). Odată cu zămislirea frumosului, „incepe partea luminei”: „ce graţioasă flacără, viaţa!” (trei lumanări). Deşi mistuitor, timpul zidirii poemului e un adaos, nu o cheltuială:„cine ridică ceaţa de pe ochii noştri/ este bun de inveşmantat in lumină/ cine intreabă este bun de ioan/ cine răspunde este bun de tipsie” (la marginea deşertului); „mă străduiesc din răsputeri să vă conving/că zgomotul lumii e de fapt muzica mea interioară(o aşa mare iubire).

Ioan Pintea, Ion Pop și Ion Mureșan

Evoluând între două lumi şi între două limbaje, poetul îşi asumă golul şi pustiul cu gesticulaţia calmă a muritorului care ştie să le facă să rodească –„cea mai verde iarbă creşte pe platourile de nisip/ cea mai curată apă curge intre aceste platouri” (să nu luaţi in deşert deşertul). Îngerul e una dintre feţele lumii, nu neapărat cea mai înaltă: „ingerul acesta nu are aripi/ el stă tot timpul singuratic deasupra mormantului gol […]// ingerul acesta cu dinţi/ ţine in gurăscraşnind cartea cea mică(ingerul şi cartea cea mică). Lumea terestră poate furniza ea singură iluzia zborului: „faptul că ne ridicăm in fiecare dimineaţă/ de la pămant caţiva centimetri/ e o dovadă căsperanţa e un ceas elveţian/ şi care odată pornit intreţine elanurile zilei/ şi noaptea e un tăram din ce in ce mai indepărtat” (amăgire). Ceva din zborul fără dovezi al lui Adrian Popescu răspunde în ecou. Titlul suportă interpretări multiple. Casă a lui Iosif, cel care ciopleşte „lemn mantuitor”, casa teslarului este partea de lume, cea care sprijină şi face posibilă partea de cer. Ridicarea la cer (şi poeţii se urcă la cer în poemele lui Ioan Pintea) e recunoaştere a forţei creatoare. Zămislirea de lumi şi de sensuri e leacul cel mai bun de amăgit moartea: „totul pare o deznădejde de zile mari/ doar sufletul/ aşezat pe un covor zburător are parte/ de fericire deplină(nu există un loc mai bun); „oh cată grijă maternă şi cată iubireacordă poeţii/ cerului albastru şi aerului tare şi rarefiat/ de deasupra oamenilor/ cat de incantaţi sunt ei cand stau pe terasă/ cuo sticlă de bere in faţă [...] soarele stă in loc luna/ ≪trece pe cer aşa sfantă şi clară≫/ şi numai/ stalpul de foc inalt şi zvelt ca o ispită/ ridicat dintr-o dată intre ei şi marea roşie/ precum zidul berlinului in faţa inspiraţiei/ ii mai surprinde...” (cantec de Inviere). Dar casa mai vorbeşte şi despre locuire, despre lumea cea mică a prejmei, despre vecinătate; ea e simbolul închiderii-deschise a adăpostului. Să mai spun că înrudirea cu tot ce moare, cu tot ce trece, soresciană, are şi ea forţă compensatorie: „e o situaţie/ din care nu existăieşire// mă bucur din toată inima/ sunt de-a dreptul uluit/ pentru că aceşti grauri/ cantă deodată cu noi/ bătraneţea şi sfarşitul” (sturnus vulgaris). Larga coincidenţă de destin a viului ameninţat îmblânzeşte acute şi lărgeşte nesperat sentimentul apartenenţei la cosmos.

Cu zvonuri din biblioteci alese, dar şi cu un timbru de identificat anume ca al său, poezia lui Ioan Pintea e generoasă, de o largă umanitate, de o seninătate tensionată a enunţurilor şi foarte bine articulată.

Irina Petraș

Un comentariu:

  1. Textul de mai jos a fost publicat in Dilema veche. Parintele Pintea si sotia dumnealui. Subiectul conferintei: printre altele, poeziile din Casa teslarului. N-am pus nimic de la mine.
    Mihai Idu

    Gesturi rare
    M-am îndemnat să scriu, ca urmare a unor observaţii uluitoare, prilejuite de participarea la o conferinţă, al cărei subiect a fost un anumit fel de poezie, la Universitatea din Cluj, seara, în amfiteatru plin cu studenţi şi cu persoane mai în vîrstă. Poetul – n-am să-i spun numele – era o persoană matură, cu o tinereţe distinsă în gesturi elocvent temperate, fără morgă intenţionat intelectuală, vorbitor bun, relaxat şi cald. Locul unde mă aflam, în sală, m-a fixat în traseul unui dialog surprinzător, care mi-a descoperit o alegere posibilă, pe care, noi toţi, o facem mult prea rar, în familie.

    Soţia poetului era aşezată imediat în spatele meu, iar el o căuta, vorbind, cu privirea. Nu o privea întrebător, nu cerea ajutor, pur şi simplu ochii lui reveneau din sală, căutînd-o mereu, ca pentru o confirmare a prezenţei ei acolo, o nevoie permanentă de contact vizual şi, poate, de suport. Pentru că, deşi tot ce spunea el era neşovăielnic şi limpede, părea că, vorbind sălii, poetul i se adresa, în acelaşi timp, în particular, soţiei lui. Iar doamna îi răspundea. Abia auzit, desigur, numai în imediata ei apropiere, şoptea mici replici sau îngîna cîte un cuvînt în prelungirea celor spuse de el. Îi sesizam, uneori, mişcarea de aprobare din cap, distingeam o vorbă în completare la cuvintele lui. Nu deranja pe nimeni, era desăvîrşit de discretă, probînd o incredibilă relaţie mentală cu soţul ei, în mijlocul unei săli pline. Dacă nu ştiai cine este, o credeai doar o persoană captivată de subiect.

    Nu-mi venea să cred: asistam la un dialog graţios şi fermecător, perfect natural, în balansul vocilor – a lui sonoră, puţin guturală, a ei şoptită delicată. Desigur că nu se aflau împreună, într-un asemenea cadru, pentru prima dată. Cu toţii ştim cît de bine se cunosc, reciproc, soţii şi cît de familiare le sînt reacţiile, atitudinile, schematismele, precum şi ideile serioase şi motivaţiile profunde. E de presupus, deci, că doamna îşi cunoştea foarte bine soţul şi, de asemenea, că lui îi era cunoscut modul ei de a gîndi. Şi, cu toate acestea, în întreaga sală, timp de două ore, doamna a fost cea mai sinceră ascultătoare a lui.

    N-am ştiut prea bine la ce asistasem. Abia acasă soţia mea – femeie şi ea, nu? – a descifrat sensul întîmplării, pentru mintea mea şi a numit-o precis: era admiraţie pură, ceea ce-şi dăruiau cei doi. Un cadou fragil pe care, de cele mai multe ori, uităm să-l oferim, în familie, celui de lîngă noi – soţ, soţie, copil. Şi care nu costă decît atenţie. Dar care rodeşte însutit, în încrederea în sine a celui care îl primeşte; şi care scoate din noi tot ce avem mai bun – recunoştinţa, dragostea, generozitatea. Cei doi soţi dovedeau, atît de evident, dar numai pentru norocoşii aflaţi în preajma doamnei, ceea ce, eu unul, nu văzusem niciodată pe viu, şi mai mult chiar, am putut să-mi amintesc, astfel, cît de rar am avut, eu însumi, inspiraţia durabilă a unei asemenea atitudini. M-am întrebat dacă cei doi erau conştienţi de faptul că se manifestau, natural, într-o relaţie formidabil de spectaculoasă, dar, paradoxal, discretă. Am convingerea că ştiau exact ce fac. Era modul lor de a respira împreună.

    Domnule, cît de des îi declaraţi soţiei admiraţia? Doamnă, cînd îi arătaţi soţului admiraţia dvs.? Părinţi, de cîte ori le spuneţi copiilor că îi admiraţi?

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.