Ioana a plecat dintre noi pentru totdeauna.
Pentru sufletul luminos care-mi zâmbeşte dintr-o fotografie făcută anul trecut, înainte de suferinţa prin care a trebuit să treacă şi care i-a măcinat trupuşorul ei de copil, vreau să cred că undeva, dincolo de lumea noastră vizibilă, există cu adevărat o casă a îngerilor. Pentru că, dacă această casă există, atunci cu singuranţă Ioana are acolo un loc numai al ei. Fără plângere, fără întristare.
În scurta lui trecere pe pământ, un copil ne-a învăţat să fim solidari, deci mai buni, ne-a reamitit cât de fragilă e viaţa, că fiecare clipă e, poate, ultima şi-ar trebui s-o trăim frumos, fără sincope, fără absenţe din vieţile celor care ne sunt aproape, să le arătăm în fiecare zi cât de mult şi în ce fel minunat fiecare dintre ei contează pentru noi.
Acum opt ani, pe când Ioana abia se năştea, Alina, prietena mea, a descoperit într-un pasaj rutier din Sibiu, un fragment din Gabriel Garcia Marquez, poemul său testament.
Atunci l-am învăţat pe de rost şi apoi l-am dăruit de câteva ori. O mai fac o dată.
Drum bun, Ioana, oriunde te-ai afla!

“Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că nu sunt decât o paiaţă de cârpă şi mi-ar oferi o bucată de viaţă, fără îndoială că n-aş spune tot ceea ce gândesc, dar m-aş gândi la tot ceea ce spun. Aş aprecia valoarea lucrurilor, nu pentru ceea ce valorează, ci pentru ceea ce ele înseamnă cu adevărat. Aş dormi puţin, n-aş mai visa deloc, căci prin fiecare minut când închidem ochii pierdem 60 de secunde de lumină. Aş merge când ceilalţi se opresc, m-aş trezi când alţii dorm. Aş asculta când alţii vorbesc, şi aş savura o îngheţată bună de ciocolată. “Aş trăi ca îndrăgostit de dragoste”.
Dacă Dumnezeu mi-ar oferi încă o bucăţică de viaţă, m-aş îmbrăca simplu, aş cădea în genunchi în faţa soarelui, lăsându-mi goale corpul şi sufletul. Dumnezeule, daca aş avea o inimă, mi-aş scrie ura pe gheaţă şi aş aştepta primele raze de soare. Cu un vis de Van Gogh aş picta pe stele un poem de Benedetti şi i-aş oferi lunii un cântec de Serrat. Aş stropi trandafirii cu lacrimile mele pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul roşu al petalelor. Dumnezeule, dacă aş avea o bucata de viaţă… n-aş lăsa să treacă nicio zi fără să le spun celor pe care îi iubesc cât de mult îi iubesc. Aş convinge fiecare bărbat şi fiecare femeie că ei sunt preferaţii mei şi as trăi ca îndrăgostit de dragoste. Aş demonstra oamenilor cât se înşeală crezând că încetează să se îndrăgostească îmbătrânind, fără să ştie că încep să îmbătrânească atunci când încetează să se îndrăgostească! I-aş da aripi unui copil, dar l-aş lăsa să-nveţe singur să zboare.
“Când mă vor pune în cutie… “
I-aş învăţa pe bătrâni că moartea nu vine o dată cu bătrâneţea, ci cu uitarea. Am învăţat atât de mult de la voi, oamenilor! Am învăţat că toata lumea vrea să trăiască pe culmi, fără să ştie că adevarata fericire constă în felul în care escaladezi muntele. Am învăţat că atunci când nou-născutul strânge pentru prima dată în pumnul lui mic degetul tatălui, îl cucereşte pentru totdeauna. Am învăţat că un om nu are dreptul să-l privească pe un altul de sus decât atunci când trebuie să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice. E adevărat că multe am putut învăţa de la voi, dar nu vor folosi la mare lucru, deoarece, când mă vor pune în această cutie, vai, voi fi mort.”