duminică, 13 februarie 2011

,,Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.”(Cîntarea Cîntărilor 1,2)




pictură de Marcel Lupșe


,,La Feleac. Liturghia arhierească de comemorare a 500 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, trecut acum în rîndul sfinților. Dănuț îmi aduce trei frunze ovale și mi le dă să le miros. Calapăr!, le identific eu. De unde le-ai luat? De pe un mormînt, zice el. De pe mormîntul timpului îmi vine mirosul calapărului din copilărie.
Alături niște femei din sat, unele bătrîne, altele la mijlocul vieții, cu flori de iasomie în mîini. Așa mergeau și la Poieni femeile la biserică, purtînd în mîini busuioc sau alte flori mirositoare pe care nu le-am mai întîlnit apoi nicăieri: răzetă și lemnul Domnului, din care aveam și noi în grădină. Foarte interesante aceste plante pe care femeile le percepeau ca fiind în legătură, comunicînd cu sfințenia, aproape sfinte. Ele nu au petale mari, colorate, asemenea trandafirilor și bujorilor, care se pun la icoane dar nu sunt purtați în mînă; acestea sunt de o modestie absolută, de o discreție totală, nu țin să fie văzute și admirate, în schimb mireasma lor e fără asemănare, vine de dincolo.
Mă uit lung la femeile cu flori de lămîiță. În jurul lor tinerele, îmbrăcate orășenește, parfumate cu licori scumpe de o cu totul altă proveniență, de la firme etalate prin reclamele de la televizor. Nu le-ar trece nicidecum prin cap să țină în mîini niște crenguțe înflorite.
Femeile pe care le văd purtînd în mîini flori de iasomie sunt cu siguranță ultimele care o mai fac. Ultimele purtătoare ale acestui însemn din Dacia edenică.”
Miron Scorobete, Dacia edenică, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2010, p. 461.


pictură din expoziția lui Marcel Lupșe:





Cum azi am răsfoit ultima carte apărută a poetului scriitor Miron Scorobete (fost director al revistei arhiepiscopale clujene ,,Renașterea”) rîndurile de mai sus mi-au adus aminte de un fapt constatat și pe care mi l-am confirmat an de an. Niciodată busuiocul nu a mirosit atît de ,,nepămîntean” de frumos ca în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la Nicula. Busuiocul acela pe care încă din sat îl găsești pe la porțile sătenilor de vînzare sau care este purtat în mîinile pelerinilor spre locul de închinare la icoana făcătoare de minuni a Maicii Lui Dumnezeu. Aerul tămîiat de mănunchiurile de busuioc e unul cu totul special. Poate(sigur!) și pentru că este secondat de rugăciunile purtătoarelor de biruinți anonime, sub oblăduirea Maicii Sfinte. Numele lui Hristos -,,mir vărsat” rostit și coborît în tainița inimii curățite, feciorelnice, își mai face încă răspîndită mireasma prin sfinții Săi, sau prin evlavia smerită.