luni, 30 ianuarie 2012

31 ianuarie 2012, un an de la mutarea la cele veșnice a I.P.S. Bartolomeu Anania



fotografie preluată de pe site-ul Radio Renașterea


,,În ceea ce privește generația, nici aici lucrurile nu sunt foarte clare. O generație poate fi definită, așa cum o definesc dicționarele de obicei, ca totalitate a indivizilor sau a persoanelor dintr-un anumit grup social, care sunt aproximativ de aceeași vârstă. În general, durata unei generații se consideră că este de patruzeci de ani, și poate că ar trebui să ne aducem aminte de episodul biblic al ieșirii evreilor din robia egipteană și de peregrinarea lor prin pustie. Moise este acela care, din porunca lui Dumnezeu, i-a scos pe evrei din robia egipteană în care ședeau din vremea lui Iosif, pentru ca să-i salveze și să-i ducă în Țara Făgăduinței, în Canaan. Drumul direct către Palestina din Egipt nu ar fi durat mai mult de două-trei săptămâni. Dar din primele săptămâni a constatat că are de a face cu niște nostalgici, care începuseră să cârtească împotriva lui Moise, eliberatorul, și deci împotriva lui Dumnezeu. Luau act și se confruntau cu primele privațiuni ale unei călătorii prin locurile deșertului, în primul rând foamea, setea, pustietatea, fiarele sălbatice, așa încât au început să cârtească și să spună: ,,Ce bine ne era nouă...Eram noi sclavi acolo, la egipteni, dar cel puțin aveam căldările unde fierbeam niște bucăți de carne, aveam pâine din belșug și ne-a venit ăsta, Moise, să ne scoată și să ne omoare aici, în pustie”. Așa cum avem și astăzi nostalgicii comunismului care, având memoria foarte scurtă, spun: ,,Ce bine ne era nouă sub comuniști...O duceam noi mai prost, și nu aveam libertatea, dar cel puțin ne ajungeau banii să cumpărăm pâine. Iată că acum avem de toate și nu avem bani să cumpărăm...”
  Moise și-a dat seama că această generație de nostalgici nu are ce căuta în țara Canaanului, pentru că ei erau contaminați de idolatrie, nu aveau conștiința monoteismului, a Unui Dumnezeu adevărat. Ca probă, în prima călătorie prin pustie au făcut acel vițel de aur, în timp ce eliberatorul lor primea Tablele Legii. Au făcut un vițel de aur, deci un idol, după modelul egiptenilor, care aveau cultul boului Apis, operație de idolatrie în care a fost obligat să se implice chiar și Aaron marele preot, începătorul preoției și fratele lui Moise.
  Așa încât scopul lui Dumnezeu era acela de a menține contactul cu un popor monoteist, pentru ca prin el să mențină culoarul cătri Iisus Hristos, care era Fiul unicului Dumnezeu. Așa încât Moise le-a schimbat itinerariul și i-a tot învârtit prin pustie, încoace și încolo, într-o linie foarte șerpuită, timp de patruzeci de ani, până când le-au rămas oasele pe acolo tuturor nostalgicilor și-a crescut generația lui Iosua Navi, care avea să intre în Canaan-și nici aceea nu a fost perfectă.”
  Nu întotdeauna în viața și în istoria unui popor se definesc niște generații. La noi cred că nu am putea vorbi de o generație constituită, pentru că este vorba nu de o asociație sau de o organizație, de un partid politic, este vorba de configurarea unui ideal la care aderă cei mai buni din reprezentanții unei generații. Am putea vorbi în istoria noastră modernă de generația din 1848 sau generația pașoptiștilor.
  Orice generație se configurează în jurul unui ideal. Nu este doar așa, biologic, că are vârsta cuprinsă între 20 și 60 de ani, ci că pe durata de patruzeci de ani trebuie să facă ceva, să se definească pe sine. Acestea vin dintr-un fel de iconomie care ne depășește. Eu nu sunt sociolog, nu sunt nici istoric al mentalităților, dar trebuie să constatăm că o generație se definește în jurul unui ideal.”

Extras din Conferința Înaltului Arhiepiscop(la vremea aceea) Bartolomeu Anania intitutală ,,Preluând ștafeta de la generațiile anterioare”, susținută la București(Ascor) la  zece ani de la Revoluția din decembrie 1989, apărută în vol. Iisus Hristos  Arhiereul cel veșnic tânăr, Ed. Renașterea, Cluj , 2005, ediție îngrijită de Ascor Cluj Napoca.




Update:


Replica Mitropolitului Andrei Andreicuț-urmașul Înaltului Bartolomeu Anania legată de încercările de separare a celor două episcopii,  de Alba și Oradea:



imagine preluată de aici

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Eveniment bistrițean închinat Sf. Ioan Gură de Aur

Update:

Pr. prof. dr.  Ioan Chirilă(centru) Pr. Ioan Pintea și domnul Adrian Podaru



 asistent dr. Adrian Podaru-autorul traducerii



 Biserica ,,Sfinții Trei Ierarhi” Bistrița
locul unde a avut loc evenimentul


http://claudiubors.wordpress.com/2012/01/31/sfantul-ioan-gura-de-aur-lansat-la-bistrita/

miercuri, 25 ianuarie 2012

In memoriam Theo Angelopoulos



Am aflat de curând că Theo Angelopoulos, unul dintre regizorii mei preferați, ieri, 25 ianuarie 2012 a părăsit această lume la 76 de ani în plină creație.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!




luni, 23 ianuarie 2012

Din poșta electronică



 
*
Doamne,
Dumnezeul meu,
stiu ca nu sunt vrednic,
nici in stare sa Te primesc sub
acoperamantul casei sufletului meu,
pentru ca este cu totul pustiu si surpat
si nu afli in mine loc potrivit ca sa-Ti pleci capul.
Ci,
precum din inaltime Te-ai plecat pentru noi, pleaca-Te si acum
spre smerenia mea. Si precum ai binevoit a te culca
in pestera si in ieslea necuvantatoarelor,
asa binevoieste a intra si in ieslea
necuvantatorului meu suflet
si in intinatul meu
trup.





Olga Bersan-foto

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Simbolică...




Klaus Schulze(muzica) & Lisa Gerrard(vocal) - Liquid Coincidence 5:












Calul: aristocrație, frumusețe, grație nobilă, spirit viu, rezistență, tovărășie, putere, libertate.
Calul alb, gândul ,,alb”...





Compozitor Klaus Schulze:







Ochii abili de prădător...

vineri, 20 ianuarie 2012

Apel umanitar pentru Diaconul Jarko Markovski


Am primit acest mesaj de la mai multe persoane fie prin poșta electronică fie în rețeaua Facebook pentru a-l face public:

Dragi prieteni si enoriasi,
Va trimit mai departe informatiile din mesajul Parintelui Diacon Jarko Markovski, adaugand cateva amanunte si rugamintea mea de a arata disponibilitate pe masura putintelor acestui caz. Parintele Diacon Jarko este din Republica fosta iugoslava Macedonia, a studiat teologia la noi, s-a casatorit cu o romanca si a ramas la noi in tara. Este hirotonit diacon pentru Mânăstirea Antim.  Multi il cunoasteti pentru ca se spovedeste la mine si vine deseori la noi la biserica. Dansul se lupta cu un cancer de cativa ani si trebuie sa faca o operati in strainatate pentru extirparea unei tumori mari dezvoltate in stomac care este posibil sa fie și benigna. Operatia este programata in Austria si costa aprox. 20.000 de euro. O suma mare pentru o singura persoana sau pentru o singura familie. Cu contributia unui numar mare de donatori ea poate fi realizata. In acest sens va adresez rugamintea de a contribui fiecare cu cat poate. Orice suma este binevenita. Deocamdata este un cont in lei. Donatiile pot fi, cred, adunate si la biserica. Daca sunt donatii si in euro le vom regla in vreun fel anume. Multumesc anticipat tuturor. 
Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil sa ne fie rugatori la Bunul Dumnezeu!
O zi buna si binecuvantata!
Preot Constantin Coman
Profesor Facultatea de Teologie Ortodoxa Bucharest

Blogul unde sunt datele despre Diaconul JARKO sau Zarko:
http://pentrudiaconulzarko.blogspot.com/



Conturi donatii

Titular cont: ZARKO MARKOVSKI

Banca Transilvania
EUR:RO77BTRL0440420AH92632XX
RON:RO36BTRL0440120AH92632XX

BCR
RON: RO27RNCB0738106166930001
EUR: RO82RNCB0078106166930001

BRD
RON: RO08BRDE441SV11513384410

 



Îi dorim reînsănătoșire grabnică și putere de a trece cu bine peste toate încercările vieții!





joi, 19 ianuarie 2012

Falsul idealism și problema pâinii aproapelui



“Pericopa bunului samarinean (Luca 10, 25-37) care este a milei şi grijii de nevoile şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti neobosiţi în a ne spune: ce vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi nu mâncaţi pe săturate? Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi dojeni, sunteţi materialişti, robii pantecelui şi prea puţin creştini. Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi, dar nu pâinea este esenţialul şi nu ea vă va mântui; oamenii, o ştiţi doar, nu trăiesc numai cu pâine!

Predicatorii aceştia ai idealismului se recrutează de cele mai multe ori dintre ghiftuiţii şi îmbuibaţii lumii. Pe deplin lămurit, este că nu au citit parabola samarineannlui milostiv şi că nu se pricep să facă distincţie între necesar şi exces. Una este lăcomia, alta este strictul necesar vieţii. Au dreptate cât priveşte gândul după delicateturi şi răsfăţuri, nu însă când e vorba de pâine. Ni se pomeneşte de înfrânare şi ascetism, dar se pierde din vedere că ascetismul e treabă voluntară; când e impus nu de un imbold lăuntric ci de o situaţie obiectivă exterioară, el îşi pierde orice merit soteriologic.
În sfârşit, cei pe care i-aş numi falşii idealişti mai dau dovadă că nu cunosc învăţătura lui Hristos. Hristos ce a făcut, ce a provăduit? A înmulţit pâinile şi peştii, a prefăcut apa în vin. Întotdeauna Domnul şi-a manifestat grija pentru nevoia de pâine a oamenilor. I-a apărat pe apostoli când, fiindcă le era foame, au smuls spicele de grâu în zi de sabat (Matei 12, 1 şi urm.) A socotit că bine au făcut David şi însoţitorii lui când, flămânzind, au intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiadar arhiereul, şi au mâncat pâinile punerii înainte pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii (Marcu 2, 25-26). A săturat cu pâine o dată patru mii de bărbaţi şi altă dată cinci mii, motivând minunea săvârşită astfel: „Milă îmi este de mulţime că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum” (Matei 15, 32).
Iată cum grăieşte şi cum făptuieşte autenticul Iisus: nu certându-i pe oameni că sunt robi pântecelui şi se gândesc numai la mâncare, nu dându-le poveţe idealiste şi îndemnându-i să se mulţumească cu hrana spirituală (şi uşor I-ar fi venit să le ceară să nu uite că au ascultat cuvinte dumnezeieşti), nu lăsându-i să se descurce cum vor putea, ci săturându-i din belşug (de au rămas o dată şapte şi altă dată dousprezece coşuri cu fărâmituri) şi îngrijindu-se ca nu care cumva să leşine de foame pe drum. Dar la stârşitul capitolului al 25-lea din Evanghelia Sfântului Matei, unde e vorba de înfricoşata Judecată, cum ni se spune că va proceda Fiul Omului întru slava Sa, cum va deosebi oile de capre, pe cei buni de cei răi, pe binecuvântaţi de osândiţi, după care criteriu va efectua despărţirea? După cum I s-a dat să mănânce când a fost flămând ori nu I s-a dat să mănânce când a fost flămând (criteriu desigur trivial în ochii „idealiştilor”).Pentru fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, după ce i-a poruncit: „Talita kumi” şi a înviat-o, ce dispoziţie dă acolo pe loc şi neîntâziat: să i se dea să mănâce! (Marcu 5, 43). Pe smochinul neroditor care, atunci când El a flămânzit şi nu I-a dat roade, cum l-a tratat Domnul? Blestemându-l! (Marcu 11, 14). Şi cum se auto-caracterizează Iisus ? „Om mâncăcois şi băutor de vin” (Matei 11, 19; Luca 7, 34).
Domnul e mereu gata şi dispus să primească invitaţii la masă: cinează în casa lui Zaheu, a lui Matei-Levi, ba şi în a fariseului Simon leprosul (şi probabil că nu numai în a lui Simon, căci fariseii, iscodindu-L, îl vor fi poftit în casele lor şi la mesele lor spre a-L prinde mai lesne în cuvânt). Cum se mai numeşte Domnul pe Sine? „Pâinea vieţii” şi adaugă : „cel ce vine la Mine nu va flămânzi” (Ioan 6,35 şi 48). Şi se mai defineşte cu acelaşi prilej: „Eu sunt pâinea ce S-a coborât din cer” (Ioan 6, 43). Iisus, hotărât lucru, nu Se ruşinează a vorbi pe şleau de foame şi de sete şi de mâncare şi nici de a mânca. Impărăţia cerurilor cu ce o aseamănă? Cu o cină, iar celui care îi va deschide uşa ce îi făgăduieşte? Că va intra la el şi va cina cu el (Apoc. 3, 20). După înviere, cum îi convinge pe apostolii care se spăimântaseră că e nălucă şi se tulburaseră, că El este şi că nu-i arătare? Mâncând în prezenţa lor peşte şi miere (Luca 24, 41-43).
Nu, Domnul, binecuvântat fie Numele Său, nu a fost ceea ce in limbaj curent se cheamă „idealist”, ci a fost materialist întrucât a luat fără greş aminte şi în mod foarte deschis, foarte participatoriu la problema pâinii. Să fie oare această grijă pentru pâine - care-i şi a noastră - mărturisire de robie a pântecului, de josnică preocupare animalică, de materialism grosolan?
Problema o rezolvă în mod definitiv, cred, Nicolae Berdiaev. Problema pâinii, spune marele gânditor, problema pâinii pentru mine ca ins care, nu mă ascund, sunt lacom şi cunosc tendinţa de a mă văicări şi a fi nemulţumit, este, da, o problemă materială. Dar pâinea aproapelui meu, continuă Berdiaev, nu mai e o problemă materială ci o datorie spirituală. Să luăm aminte, înfioraţi de respect, la schimbarea de registru tonal: când sunt în joc eu cu nesaţul meu, eu individul cârcotaş şi pofticios, pâinea e o problemă. Când mă preocupă însă pâinea aproapelui meu, problema devine datorie, saltă de pe tărâmul material pe cel spiritual.
Iată cel mai bun răspuns dat falşilor idealişti. Dacă în loc de a mă plânge pe mine, îi deplâng pe cei lipsiţi, cârteala se preface în compătimire şi ia cu totul altă înfăţişare. Şi le mai amintim aşa-zişilor idealişti că Domnul nu ni se dă nouă spre consumare în idealitate şi abstracţiune, ci la modul materialităţii: ca pâine şi ca vin. Şi ce sunt acestea de nu cele două elemente consubstanţiale vieţii: pâinea (prea curatul Trup) pentru întreţinerea vieţii, vinul (scumpul Sânge) pentru veselirea şi îndulcirea ei? Căci fiinţa omenească nu e făcută numai pentru a vieţui, a exista (animalic) şi a trudi, ci şi pentru a se bucura de viaţă în chip conştient, a o gusta şi proslăvi în ceasuri de odihnă şi înălţare sufletească. Vinul simbolizează această caracteristică din urmă a fiinţei înzestrate cu duh şi cu darul cuvântării. Pâinea şi vinul, laolaltă şi dual, alcătuiesc cumpăna vieţii noastre, o metaforizează şi totodată o explică, o condiţionează.
Cum îşi intitulează frumosul său roman scriitorul italian Ignazio Silone? Întocmai chiar: Pâinea şi vinul. Iar fiului rătăcitor înapoiat la vatra părintescă ce i se arată mai întâi în poezia lui Trakl? Pâinea şi vinul - strălucind în curată lumină - pe masă.
Şi Domnul cum ne învaţă să ne rugăm în rugăciunea domnească (atât de sintetică, de concentrată în esenţe)? Oare nu cerând să ne fie dată pâinea cea spre fiinţă? Falsul idealism nu mi se pare nimic altceva decât făţărnicie, nedragoste de aproapele, grandilocvenţă deşartă şi necreştinism. Bunul samarinean s-a apropiat de năpăstuit, i-a legat rănile, i le-a uns cu untdelemn şi le-a stropit cu vin, l-a suit pe dobitocul său şi l-a dus la casa de oaspeţi ca să i se dea îngrijiri şi să fie de bună seamă hrănit. Iată idealismul în acţiune. Falsul idealism nu-i decât fariseism şi se identifică purtării preotului şi levitului care au trecut nepăsători pe lângă cel aflat în mare strâmtorare. (Îi vor fi acordat în gând consolări idealiste: mai bine ar fi făcut să stea acasă şi să nu umble hojma teleleu-tănase de colo până colo).
Hristos ne învaţă, El, să nu dispreţuim pâinea, să nu facem paradă de idealism fariseic şi să nu fim nepăsători - ca preotul şi levitul - faţă de foamea, setea, nevoinţele şi necazurile fratelui nostru.
Pâinea, în învăţătura Domnului, e sfântă. Şi sfântă a fost din străvechime pentru întregul popor, atât cel din oraşe cât şi cel de la sate. În frumoasele noastre sate mai ales, unde s-au păstrat neştirbite valorile creştineşti şi datinele strămoşeşti, unde se face atât de vădit văzută continuitatea caracterului naţional, dacă se întâmplă ca un dumicat de pâine să cadă pe jos e numaidecât ridicat; pâinea se aşează numai la loc curat, de cinste; e oferită, odată cu sarea, oaspeţilor de vază, o taie numai capul familiei, având mereu grijă să cresteze într-însa semnul Sfintei Cruci cu vârful cuţitului. Pâinea e dătătoare şi întreţinătoare de viaţă. Prin mijlocirea ei, transubstanţializată, ni se dă spre consumare Trupul Domnului. Nu numai cu pâine va trăi omul, desigur, dar nici fără ea cât timp sufletul nu se va fi slobozit din lut. Hristos nu a binevestit „idealismul” (aşa-zisul nerod şi mincinos idealism al făţarnicilor), ci dimpotrivă şi-a exprimat grija (atentă, serioasă, părintească) pentru pâinea cea spre fiinţă, cea de toate zilele, a făpturilor Sale.
Pr. Nicolae Steinhardt-,,Dăruind vei dobândi”





sâmbătă, 7 ianuarie 2012

,,Oare chiar m-am întors de la Athos?”




O emisiune plină de savoare dată fiind prezența Domnilor Dan C. Mihăilescu- cunoscut ca fiind ,,Omul care aduce cartea" și Costion Nicolescu-un distilat  și profund teolog, alături de realizator,  Domnul Răzvan Bucuroiu.
Vizionare plăcută!

joi, 5 ianuarie 2012



prin ochii iubirii...
poem de Marius Iordăchioaia

Sfinţii
îi văd pe toţi oamenii,
sfinţi.
Ochii lor,
pe care ni i-au păstrat icoanele
şi vieţile lor,
pe care ni le-a păstrat Predania,
ne pot da curajul
de a ne ridica privirea
spre ochii lui Hristos:
din întâlnirea aceasta
a sufletului cu Tatăl său
în ochii lui Iisus,
se naşte
plânsul fiului risipitor,
plânsul lui Petru,
plânsul mântuirii,
plânsul prin care Iubirea
îşi deschide ochii
pe chipurile noastre.
Şi OCHII IUBIRII
preschimbă tot ce văd,
în dragoste.






miercuri, 4 ianuarie 2012

Muzica- lucrarea duhovnicească, W. A. Mozart și Părintele Serafim Rose


Părintele Serafim Rose la masa de lucru


Cum mi s-a reproșat într-un comentariu  de către un anonim  că m-aș crede mai isteață decît Părintele Serafim Rose dacă nu încetez să  ascult muzica lui Mozart(din motive obiective regret că mi se întâmplă tot mai rar asta), citez ,,pr Serafim Rose obisnuia sa ascult muzica lui  Mozart pana in clipa in care s-a ortodoxit si a aflat ca Mozart era francmason. Avem noi oare dreptul sa ne aratam mai isteti ca pr Serafim?” m-am aplecat azi   două ore să cercetez în cartea Ieromonahului Damaschin ,,Viața și lucrările părintelui Serafim Rose”  scoasă de Ed. Sophia, Buc., 2005,   ca să văd dacă poziția atît de categorică de a renunța total la muzica lui Mozart (pe motive strict francmasonice) îi aparține  într-adevăr părintelui Serafim. Aveam personal o îndoială că ar fi chiar așa, dată fiind natura lui de rafinat cunoscător, cercetător, iubitor  și degustător de artă în general. Concluzia: nici vorbă să fie așa, i se pun vorbe în gură în mod deformat, i se atribuie o  poziție radicală  față de Mozart și muzica lui, falsă și optuză. Este adevărat că se spune că ar fi renunțat să asculte o operă, doar una,  ,,Flautul fermecat” pentru că ar conține motive melodice francmasonice, dar în același timp, își dorea  să se desfete  în Rai  cu sublima muzică mozartiană. Atât de mult prețuia armonia ei. 
Am extras câteva citate concludente mai jos, menționez că boldările textelor îmi aparțin. Sper să nu vă plictisească, mai ales că problemele ortodocșilor sunt altele la ora asta, iar țara arde și noi pieptănăm  astfel de probleme.
(C.N.)

p.114
După convertirea sa, Eugen(n.n. Părintele Serafim Rose) a continuat să asculte muzică clasică, folosind-o ca pe o modalitate de rafinare și înălțare sufletească. ,,Din muzică”, spunea el, parafrazându-l pe Confucius, ,,îți poți da seama seama ce gândesc oamenii. Ia aminte la muzica pe care o ascultă și vei putea spune dacă sunt oameni stricați sau virtuoși”.(...) Iubea nespus toate operele lui Mozart, îndeosebi Don Giovanni și Flautul fermecat, chiar dacă atunci cînd a aflat că cea din urmă avea armonii masonice a încetat să o mai asculte. Fidelio de Bethoven se număra printre piesele favorite și desigur, Boris Godunov de Mussorgski. Printre operele cele mai moderne, gustul său se îndrepta în principal spre Pucini, mai ales spre Turandot și Tosca. Era îndrăgostit de toate creațiile camerale baroce, ca și de lucrările de cameră ale lui Mozart și Bethoven...”

p.872

,,Am pomenit deja cum Părinții de la Platina și-au făcut timp pentru formarea sufletelor noii generații punându-i pe studenți să asculte muzică clasică. Însă astăzi nu numai tinerii au trebuință de o asemenea formare: majoritatea părinților de astăzi s-au format ascultând cele mai rudimentare forme de muzică. De aceea, cu prilejul pelerinajelor Sf. Gherman, toată lumea putea să guste din cea mai rafinată cultură creștină prin intermediul audițiilor muzicale ale părinților. La pelerinajul din 1979, cînd Părintele Serafim a ținut un curs despre prorocirile lui Daniil, le-a pus participanților un disc cu Banchetul lui Belșațar de Haendel, inspirat din cartea lui Daniil. Iar în 1981, cînd a ținut cursul despre Cartea Facerii, a pus Oratoriul Creației de Haydn. Părintele Gherman punea alte piese muzicale, mai ales de compozitorul său favorit, Mozart, și vorbea despre ele.
Chiar și forma modernă a artei filmului era folosită de Părintele Serafim ca mijloc de formare sufletească. Odată, explica el: ,,Unii părinți spun: ,,Vai, lumea este atât de rea; refuz să-mi las copii să meargă la filme, nu vreau să aibă nimic de-a face cu lumea, vreau să rămână curați”. Dar oricum ar fi, acești copii vor intra cîndva în lume, iar faptul că sunt lipsiți de orice fel de dietă dușevni-adică de ceea ce hrănește partea de mijloc a sufletului- înseamnă că este foarte probabil ca ei să ia tot ce le stă în față, la întâmplare. De aceea este mult mai bine să alegem acele filme care cel puțin nu au lucruri rele și nu provoacă înclinare spre păcat” ”.

p.874
,,Uneori Părintele Serafim trecea pe la noi, în drum spre Asland(Oregon), unde îi ducea pe frații mireni să vadă felurite piese de teatru la Festivalul Shakespeare de acolo. Odată -sunt aproape sigur că era la începutul verii cînd a murit- i-a dus pe băieți să vadă Romeo și Julieta, după ce mai întâi o citiseră și o studiaseră. Când mi-am exprimat surpriza că îi ducea pe  tinerii studenți să vadă o astfel de piesă, mi-a răspuns: ,,Dar de ce nu? Sunt și ei oameni și au sentimente și pasiuni la fel ca toată lumea. Este mai bine pentru ei să vadă asemenea lucruri în mod supravegheat și controlat, decât să se chinuie singuri”.
Aceasta era în deplină concordanță cu instrucțiunile pe care mi le dădea ori de cîte ori venea Theofil la noi peste vară. ,,Lasă-l să se uite la televizor, chiar și la telenovele, dacă vrea du-l și la filme. Theofil este fascinat de lume și este mai bine să o scoată din sistemul său acum. Dar ai grijă să vezi totul împreună cu el și apoi să discutați în amănunt, astfel încât să pună lucrurile într-un context duhovnicesc corect”. Atitudinea aceasta mi s-a părut și mie plină de înțelepciune. El credea că o mică doză regulată de lumesc poate acționa asemenea unui vaccin care să ducă în cele din urmă la ,,imunitate” față de atracțiile lumești.
Într-un rând m-a rugat să-l duc pe Theofil să vadă Don Giovanni de Mozart la Opera din san Francisco, ceea ce am făcut. Altă dată m-a rugat să-l duc la Doctor Faustus de Marlowe, la Asland. Cunoștea foarte bine aceste opere și mi-a dat indicații ce ,,lecții” se pot învăța din ele, ca să le împărtășesc lui Theofil. De fiecare dată îmi cerea un raport amănunțit despre cum a reacționat Theofil(sau alții), dacă au ,,prins” esențialul.
Îmi amintesc și cum îl încuraja Părintele Serafim pe Michael Anderson să citească Platon și alți filosofi discutând cu el totul în amănunt, pe măsură ce Michael își croia drum cu multă trudă prin textele cu pricina.Părintele Serafim  îi arăta cum toate acestea se legau de Ortodoxie și de patristică.(...)
La fel era și cu muzica: destul de devreme îi spuneam că mi se pare că va trebui să renunțăm la Mozart etc., dacă vrem să luăm în serios creșterea duhovnicească. El mi-a răspuns: ,,Bietul de tine!”Parcă îl aud și astăzi. Apoi mi-a explicat locul frumosului în lumea duhovnicească și cum marea artă de orice fel lucrează cu totalitatea firii duhovnicești a omului. Era pentru prima dată când făceam cunoștință cu o asemenea idee. Mai târziu am descoperit-o și la unii Sfinți Părinți și am împărtășit-o adeseori altora în anii următori. Însă până atunci avusesem un punct de vedere cam ,,puritan” cu privire la aceste lucruri.(...)”

p. 901-înaintea morții Părintelui Serafim-

Am spus mai devreme că Părintele Serafim, în anii săi de monahism, nu mai căuta să asculte muzică clasică. În calitate de călugăr, renunțase la bucuria aceasta și nu mai asculta muzică decât atunci când punea înregistrările închinătorilor-mai ales celor tineri- pentru a-i ajuta la formarea lor sufletească.(...)
,,Era o seară caldă de vară cu o nuanță de roz la orizont; părinții se întorceau cu camioneta dintr-o vizită făcută la San Francisco. Părintele Gherman l-a rugat pe Părintele Serafim să asculte o casetă cu un cvintet de clarinet al lui Mozart. Părintele Serafim se codea, dar a cedat insistenței Părintelui Gherman. Pe măsură ce cvintetul cânta, el asculta cu mare atenție. Părintele Gherman aștepta comentariile lui despre muzică, dar nimic. A urmat o lungă tăcere.
,,Ei bine?” a întrebat în cele din urmă Părintele Gherman.
Părintele Serafim avea un aer foarte grav. N-a spus decît: ,,Aș prefera să o ascult mai degrabă în Rai”.
Afirmația sa l-a intrigat și mai mult pe Părintele Gherman. ,,Nu m-aș fi gândit niciodată la ea în felul acesta”, își va aminti el mai târziu. ,,Muzica cu pricina a atins acea parte adâncă și armonioasă din el care îl lega de dumnezeire. Se simțea nevrednic în fața măreției și sublimei frumuseți a cerurilor, pe care o simțea reflectată în cele mai pasaje serafimice din Mozart și în înaltele și impunătoarele sunete ale lui Bach și Haendel. Simțea că nu se cuvine -că este aproape un păcat- să te bucuri de asemenea sunete, cîtă vreme ești încă pe pământ”.
Muzica însăși, chiar dacă te îndreaptă spre cer, este totuși a pământului, putând fi simțită ca o pregustare a dulceților cerești, cât să deschidă apetitul, dar neputând să potolească foamea. Poate pentru Părintele Serafim era ceva dureros. Poate avea grijă ca nu cumva, îngăduindu-și desfătările muzicii,  să nu încerce să se mulțumească cu o stare de neplinătate, cu dorirea dulce-amară în loc de lucrul dorit. El aflase Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul său și nu mai avea nevoie de muzică rafinată ca să-l ducă la ea. După cum spune și Starețul Varsanufie de la Optina(n.n. decedat în1913), care el însuși interpretase și ascultase muzică clasică înainte de a se călugări: ,,Cînd o valvă a inimii se închide față de primirea desfătărilor lumești, se deschide o altă valvă pentru primirea bucuriilor cerești”.”


Piano Concerto No. 21 - Andante 





Mozart Violin Concerto in G KV 216 - Adagio