cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto/dez-văruita pictură murală inestimabilă de la Ribița(România)/luată de pe Google

sâmbătă, 30 martie 2013

Despre incinerare




,,Societatea, prin arderea morţilor îşi contrasemnează nihilismul. O societate care nu suportă omul nici în boala lui, nici în slăbiciune, nici în moarte, o societate care îşi arde morţii, o societate care distruge şi amintirea vieţii şi pomenirea membrilor ei – rămăşiţele trupeşti –, o societate care face ca începutul omului să fie artificial şi opţional, iar sfârşitul lui irevocabil şi definitiv, o societate care refuză suflul veşniciei şi se ghetto-izează în atmosfera sufocantă a efemerului, ce relaţie poate avea această societate cu viaţa? Până şi ateii păstrau amintirea „dumnezeilor” lor pământeşti prin îmbălsămări ale trupurilor acestora (cazul lui Lenin) sau, acolo unde acest lucru nu era posibil, prin făurirea unor statui şi a altor asemuiri cu persoana.
Se pare că rezultatul umanismului fără de Dumnezeu, a culturii fără valori şi a nihilismului fără scop – rezultatul confuziei atee este dispariţia omului, arderea până şi a ultimelor lui rămăşite. Arderea morţilor conduce la arderea demnităţii umane." Înalpreasfinţitul Nicolae, Mitropolit de Mesogaías şi Lavreotikís
Preluare de la http://www.pemptousia.ro/2013/03/incinerarea-mortilor/ unde se poate citi materialul integral.


 icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului Hristos


imagini preluate de pe internet

vineri, 29 martie 2013







,,Tot ce a  rămas viu în mine e luciditatea. Cred că boala mea e o lipsă totală de aspirații personale. M-a dezbrăcat viața de orice ambiție egoistă.”(A. V.)

coloana sonoră:  Eleni Karaindrou 









joi, 28 martie 2013

In memoriam


28 martie  este ziua nașterii în Cer a lui Daniel Turcea.
Primăvara  lui  1979...








Făgăduința

-fii-mi
mormânt
de scorțișoară
și la Tine
am să vin

-rog
să-ți fiu
un bob
de grâu
îngropat
în lină seară

în
făgăduit
ținut


lângă râul
preacurat
unde pasăre
pogoară 









 Mormântul poetului Daniel Turcea de la Mănăstirea Cernica, 1996- foto Ciprian Negreanu
Învierea pomului de măr-foto Olga Bersan

miercuri, 27 martie 2013

Civilizația mea moștenitoare a lui Dumnezeu....


,,Pilot de război"- e o carte cu un mesaj atât de consistent și compact în forma  integrală a textului încât risc citând aici  bucăți din ea să-l  franjurez și să-l fac harcea-parcea. 
E atât de frumos omul Antoine de Saint- Exupery! Trăim vremuri în care, noi, oamenii, avem mare nevoie să ne odihnim unii pe alții. Să ne purtăm între noi ca cei mai înalți diplomați, ,,ambasadori” ai Țării de Sus. Să ne purtăm sarcinile unii altora nu să ne biciuim și împovărăm. Omul trebuie să aleagă între a fi o bucată de piatră într-un morman de pietre sau o bucată de piatră din construcția unei catedrale. Fără Dumnezeu nicio civilizație nu poate articula un asemenea ansamblu  destinat celui mai nobil scop de a fi  si apoi, a avea.(Corina N.)

 scriitorul pilot Antoine de Saint -Exupery




,,Comunitatea noastră ne e de pe-acum sensibilă. Va trebui desigur s-o exprimăm, ca să adunăm oamenii în jurul ei. Acesta e  efort de conștiință și de limbaj. Dar va trebui, de asemenea, să nu pierdem nimic din substanța ei, să rămânem surzi la capcanele întinse de logici provizorii, de șantaje și polemici. Trebuie, înainte de toate, să nu renegăm nimic din ceea ce suntem.(...) 
            Fiindcă sunt de-ai lor,  nu-i voi renega pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în fața altuia. Dacă e cu putință să le iau apărarea, îi voi apăra. Dacă mă acoperă de rușine, voi îngropa această rușine în inima mea, și-am să tac.  Orice voi gândi atunci despre ei, nu voi sluji niciodată drept martor al acuzării. Un soț nu se duce din casă în casă să dea de știre el însuși vecinilor săi că nevastă-sa-i o dezmățată.  Nu-și va salva astfel onoarea. Căci nevasta lui e dintre ai casei sale.Nu poate să se înnobileze el în dauna ei.  Numai odată întors acasă are dreptul să-și  rostească mânia.
Nu mă voi desolidariza de o înfrângere care, adesea, mă va umili. Mă trag din Franța. Franța a creat un Renoir, un Pascal, un Pasteur, un Guillaumet, un Hochede. Ea a făurit și incapabili, politicieni și trișori.  Dar mi se pare prea lesnicios să-ți recunoști înrudirea cu unii și să ți-o negi cu desăvârșire față de alții.
Înfrângerea desparte. Înfrângerea destramă  ceea ce era alcătuit. Există într-asta pericol de moarte: nu voi contribui la aceste despărțiri, aruncând răspunderea dezastrului asupra acelora din ai mei care gândesc altfel decât mine."


 ***


,,Nu mă mai satisfac adevărurile de polemică. La ce bun să învinuiești indivizii? Nu sunt decât drumuri de treceri. Nu mai pot pune înghețul mitralierelor mele pe seama neglijenței funcționarilor, nici absența popoarelor prietene pe seama egoismului lor.  Înfrângerea, desigur, se exprimă prin falimente individuale. Dar o civilizație plămădește oamenii. Dacă aceea de care aparțin e amenințată  de prăbușirea indivizilor, apoi am dreptul să mă întreb de ce nu i-a plămădit altfel.
            O civilizație, ca și o religie, se acuză pe sineși dacă se plânge de moliciunea credincioșilor ei. Ea trebuie să-i exalte. Așișderea, dacă se plânge de ura necredincioșilor.  Își datorează ei înseși să-i convertească. Ori, aceea a mea, care odinioară a arătat ce poate, care și-a înflăcărat apostolii, care a zdrobit violenții,  care a eliberat popoare de sclavi, aceea a mea, n-a mai știut astăzi nici să exalte, nici să convertească.  Dacă doresc să dezghioc rădăcina diverselor pricini ale înfrângerii mele, dacă am ambiția să retrăiesc, trebuie găsit mai întâi fermentul care l-am pierdut.
            Căci lucrurile stau la fel cu o civilizație ca și cu grâul. Grâul hrănește omul, dar omul salvează- la rândul său- grâul, punându-i la păstrare sămânța. Rezerva de grăunte e respectată din generație de grâu în generație de grâu, ca o moștenire.

E ușor să întemeiezi ordinea unei societăți pe supunerea fiecăreia la niște reguli fixe. E ușor să plămădești un om orb, care să îndure, fără să cârtească, un stăpân ori un Coran. Dar e nespus mai înălțătoare izbânda care consistă, spre a slobozi omul, în a-l  face pe om să domnească asupra lui însuși.
            Dar ce înseamnă a slobozi? Dacă, într-un deșert, fac slobod un om care nu simte nimic, ce preț al sensului are libertatea lui? Nu există decât libertatea ,,cuiva”  care se îndreaptă undeva. A-l elibera pe omul acela ar însemna să-l înveți setea și să-i trasezi un drum către un puț. Doar atunci i s-ar arăta sensuri ale demersului cărora nu le-ar lipsi înțelesul. Să eliberezi o piatră nu înseamnă nimic, dacă nu există gravitație. Căci piatra, odată liberă, nu se va duce nicăieri. (...)Drumul nevăzut al gravitației eliberează piatra. Nevăzutele pante ale dragostei eliberează omul. Civilizația mea a încercat să facă din fiecare om  ambasadorul aceluiași prinț. Ea a considerat individul ca drum ori ca mesaj al mai-marelui decât el și a oferit libertății ascensiunii sale direcții magnetice.
Cunosc temeinic originea acestui câmp de forțe. Veacuri la rând civilizația mea l-a contemplat pe Dumnezeu prin oameni. Omul era făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu era respectat în om. Oamenii erau frați întru Dumnezeu. Acest reflex a lui Dumnezeu conferea o inalienabilă demnitate fiecărui om relațiile omului cu Dumnezeu întemeiau în chip evident îndatoririle fiecăruia  față de sine și de ceilalți.
Civilizația mea e moștenitoarea valorilor creștine. Voi reflecta la construcția catedralei, ca să-i înțeleg mai bine arhitectura.
            Contemplarea lui Dumnezeu îi făcea pe oameni egali întru Dumnezeu. Și această egalitate avea un sens clar. Căci nu poți fi egal decât întru ceva. Soldatul și căpitanul sunt egali întru națiune(...)
            Înțeleg de ce o egalitate stabilită întru Dumnezeu nu aducea nici contradicții, nici dezordini. Demagogia apare când, în lipsa existenței unei măsuri comune, principiu egalității degenerează în principiu de identitate. Atunci soldatul refuză să-și salute căpitanul, căci salutând căpitanul, soldatul ar da onorul unui individ, iar nu Națiunii.
Înțeleg originea respectului oamenilor unii față de alții. Savantul trebuia să-l respecte și pe ultimul fochist din pântecul corăbiei, căci și acela era ambasadorul. Oricare ar fi fost valoarea unuia și mediocritatea celuilalt, nici un om nu putea pretinde să facă din celălalt un sclav. Nu umilești un ambasador. Dar acest respect față de om nu ducea la înjosirea-prosternare în fața mediocrității individului, în fața prostiei sau neștiinței, fiindcă onorată era în primul rând era această calitate de ambasador a lui Dumnezeu. Așa că dragostea de Dumnezeu întemeia între oameni relații nobile, afacerile tratându-se între ambasadori, pe deasupra calității indivizilor.
            Civilizația mea, moștenindu-l pe Dumnezeu, a întemeiat respectul omului prin mijlocirea indivizilor.
             Înțeleg originea fraternității oamenilor. Oamenii erau frați întru Dumnezeu. Nu poți fi frate decât întru ceva. Dacă nu există nod care să-i unească, oamenii sunt juxtapuși iar nu legați între ei. Nu poți fi doar frate și-atâta tot. Camarazii mei sunt frați ,,întru” Escadrila  2/33. Francezii-,,întru” Franța."



 ***


,,Civilizația mea, moștenitoare a lui Dumnezeu, a făcut astfel din iubirea aproapelui un dar adus Omului prin mijlocirea individului.
            Înțeleg sensul profund al umilinței cerute individului. Ea nu-l înjosea. Îl înălța. Îl lumina asupra rolului său de ambasador. Așa după cum îl obliga să-l respecte pe Dumnezeu în ceilalți, îl silea să-l respecte și în el însuși, pentru ca să se facă vestitor al lui Dumnezeu, sau drum către Dumnezeu. Îi impunea să se uite pe sine, pentru ca să crească deoarece, dacă individul se entuziasmează de propria lui importanță, atunci, de îndată, drumul de preschimbă în zid.
            Civilizația mea, moștenitoare a lui Dumnezeu, a propovăduit și respectul de sine, adică respectul pentru Om prin intermediul propriei sale ființe.
            Înțeleg, în sfârșit de ce iubirea de Dumnezeu i-a făcut pe oameni răspunzători unii față de alții și le-a impus nădejdea drept o virtute. Fiindcă, pe fiecare dintre ei, îi făcea ambasadorul aceluiași Dumnezeu în mâinile fiecăruia stând mântuirea tuturor. Nimeni n-avea dreptul să piardă nădejdea, fiind vestitor al unui mai-mare ca el. Deznădejdea înseamnă tăgăduirea lui Dumnezeu în sine. Datoria de a spera s-ar fi putut traduce prin:,,Te crezi vasăzică de-o așa mare importanță?Câtă importanță în disperarea ta!”
            Civilizația mea, moștenitoare a lui Dumnezeu, l-a făcut pe fiecare răspunzător față de toți oamenii, și pe toți oamenii răspunzători față de fiecare. Un individ trebuie să se sacrifice pentru salvarea colectivității, dar nu e vorba aici de o aritmetică imbecilă. 
          Civilizația mea, moștenindu-l pe Dumnezeu, i-a făcut egali pe oameni întru Om."
           
 ***


,,Grâul ăsta, mâine, se va fi schimbat. Grâul e altceva decât un aliment trupesc. A hrăni omul nu-i totuna cu a îngrășa vita. Pâinea joacă atâtea roluri! Am învățat să recunoaștem în pâine un instrument al comunității oamenilor, mulțumită pâinii frânte împreună. Am învățat să recunoaștem în pâine imaginea măreției muncii, din pricina pâinii câștigate cu sudoarea frunții. Am învățat să recunoaștem în pâine esențialul vehicul al milei, datorită pâinii care se împarte în ceasurile de mizerie. Savoarea pâinii împărțite nu are seamăn. Dar iată că toată puterea acestui aliment spiritual, a pâinii spirituale care se va naște din câmpul acesta de grâu, se află în primejdie. Mâine, frângând pâinea, fermierul meu nu va mai sluji, poate, aceleiași regii familiale. Poate că mâine nu va mai hrăni aceeași lumină a ochilor. Cu pâinea e ca și cu untdelemnul candelelor. Se preschimbă în lumină."



***

,,Înfrângere...Victorie... Nu prea știu să mă folosesc de formulele acestea, există victorii care exaltă, iar altele care corup. Înfrângeri care asasinează, iar altele care trezesc. Viața nu poate fi enunțată prin stări, ci prin demersuri. Singura biruință de care nu mă pot îndoi este cea care se sălășluiește în puterea semințelor.(...) Cine-și asigură o slujbă de țârcovnic ori lumânăreasă în catedrala odată clădită e gata învins. Dar oricine poartă în inimă o catedrală ce trebuie clădită e deja învingător. Biruința e rodul dragostei. Singura dragostea cunoaște chipul ce trebuie modelat.Singură dragostea mână către el. Inteligența n-are preț decât dacă se află în slujba dragostei.
Sculptorul e virtualmente plin de greutatea operei sale: puțin contează dacă nu știe cum s-o modeleze. Din apăsare în apăsare, din greșeală în greșeală, va înainta fără ocoluri, prin lut, către creația lui. Nici inteligența, nici judecata nu sunt creatoare. Dacă sculptorul nu-i decât știință și inteligență, mâinilor sale le va lipsi geniul.
Ne-am înșelat prea multă vreme asupra rostului inteligenței. Am neglijat substanța omului. Am crezut că virtuozitatea sufletelor josnice putea contribui la  triumful cauzelor nobile, că egoismul îndemânatic putea exalta spiritul de sacrificiu, că uscăciunea inimii putea-prin învolburări oratorice-să pună temelii dragostei ori fraternității. Am neglijat ființa. Sămânța de cedru, de voie de nevoie, o să devină cedru. Sămânța de măceș va deveni măceș. Voi refuza de-acum să judec omul după formulele care-i justifică deciziile. Te înșeli prea lesne luându-te după garanția cuvintelor, ca și după direcția acțiunilor."


 ***


,,Ce trebuie să faci pentru ca o întreagă pădure să zboare? O! e prea greu...Ce trebuie să fii? Trebuie să fii pârjol!"


 ***



,,Nu mă neliniștește nămolul împrăștiat în fel și chip, dacă nămolul are în el o sămânță. Sămânța aceea îl va străpunge ca să zămislească.
            Orișicine ajunge la contemplare se preschimbă în sămânță. Oricine descoperă o evidență, îl trage pe fiecare de mânecă să i-o arate."


***
 ,,Înțeleg pentru prima oară unul din misterele religiei din care s-a tras civilizația ce-o revendic drept a mea: ,,Să porți păcatele omului...” Și fiecare duce păcatele tuturor oamenilor.
Cine vede aici o doctrină de oameni slabi? Șef este cel ce ia asupra sa totul. Zice: Am fost bătut! Nu spune: Ostașii mei au fost bătuți. Adevăratul om așa vorbește. Hochede ar spune: Sunt răspunzător."

marți, 26 martie 2013

De vizionat un curajos reportaj despre Sfinții Închisorilor






PS.:
După ce Cain l-a ucis pe Abel, sângele fratelui său cerea din pământ dreptatea:

,,Și a zis Domnul: "Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ.

Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ".(Fac. 4, 10-12)

Exact asta se întâmplă de zeci și zeci de ani cu neamul/poporul românesc, cu țara aceasta. Pământul care și-a deschis gura să primească sângele și trupurile martirilor de la Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Periprava, Poarta –Albă, Sighet, Jilava, Târgșor și alte temnițe, celor care au pătimit cumplit, uciși de mâna fraților români transformați în cozile de topor ale unei ideologii străine de ființa noastră.Orice reformare a societății românești de aici ar fi trebuit să înceapă. 
Acest ,,pământ” ne blestemă și nu ne dă ,,rodul” lui, atâta timp cât nu vom ridica întunericul nepăsarea, ignoranța, indiferența, cinismul, ușurătatea  fatalismul nostru ce acoperă această jertfă strigătoare la cer, îndreptarea și asumarea unor erori  din istoria recentă românească. 
Să nu ne iluzionăm că prezentul  nu are legătură cu cu toate problemele trecutului nerezolvate, în lumina dreptății lui Dumnezeu. Unii greșind prin săvârșirea crimei, alții prin faptul că nu au făcut nimic să oprească această ucidere, alții că au închis ochii și și-au astupat urechile prefăcându-se că nu văd și nu înțeleg nimic, alții îndreptățindu-se cu ale lor lipsuri, necazuri, neputințe, frică, ba chiar ambiții și oportunități personale, alții dintr-o falsă și trăire morală creștină cum că iertarea își găsește temeiul pe uitare. Nu justifică nici o rațiune superioară, nicio motivație adusă în numele unei concepții democratice invocate cu obstinație care să îndreptățrească asemenea atrocități, grozăvii, forme de crimă, de călcare în picioare a demnității umane ce s-au petrecut în Gulagul românesc.Asta chiar dacă unii din martiri închisorilor au fost la un moment dat în trecutul lor adepți ai unei ideologii sau mișcări politice xenofobe, ultranaționaliste etc. Nu justifică cu nimic un asemenea tratament cu măsuri barbare de ,,reeducare” , asemenea perversiune umană de o cruzime grozavească la care  să fi fost supus chiar un criminal în serie de cea mai periculoasă clasă. 
 Ceea ce omul acoperă și nu vrea să vadă, Dumnezeu descoperă și dă cinste acestor mărturisitori . Dar vai de oamenii aceia care tac atunci când pietrele ajung să dea mărturie.
Să nu ne iluzionăm că nu e treaba nimănui. Când omul e chemat la viață în lumea aceasta  poartă răspundere față de trecut și față de viitor.Și viermele dă socoteala lui.(va urma)

luni, 25 martie 2013

Buna -Vestire 2013


Dacă pământul a dat peștera, cerul steaua care i-a călăuzit pe magi, neamul omenesc a dat pe cel mai curat om. Pentru ca să poată veni Dumnezeu în lume să ridice firea căzută din robia și stricăciunea diavolului cel urâtor bine și ucigaș de viață.


,,Bucură-te, veselia tuturor neamurilor;”
,,Bucură-te, pământul făgăduinței;”
,,Bucură-te, haina celor goi de îndrăzneală;”
,,Bucură-te, ceea ce ai luminat chipul învierii;”
,,Bucură-te, ceea ce ai spart vorbele încâlcite ale atenienilor;”*



extrase din Acatistul Bunei-Vestiri


Recomand:
Liric cântec de Buna Vestire


duminică, 24 martie 2013

un nou început

 ianuarie 2013, Borghese

La sfatul și rugămintea câtorva prieteni dragi am să redeschid acest blog.O vreme. Mulțumesc tuturor celor care mi-ați transmis prin mail și nu numai, faptul că vă lipsește prezența mea aici, cât de mică ar fi ea. Fiica mea este cea mai entuziasmată și e vajnicul meu susținător în a reîncepe treaba cu blogul. Eu am avut nevoie de o pauză pe care, firește,  chiar aș mai fi extins-o. Uneori trebuie să taci, să te aduni, să vezi unde și spre ce te îndreaptă curentul, asta dacă reușești să te autoextragi din vîltoarea lui. Este și ăsta un exercițiu de călire a  propriei voințe și de înțelepțire -a tăcea... când larma e mare. Însă, deocamdată, pentru că îmi ia foarte mult timp răspunsul la comentarii  iar timpul meu e prețios, rubrica comentarii va fi închisă.
Vă mulțumesc tuturor celor care ați avut încredere în mine și în buna mea credință!Vă îmbrățișez pe toți! Cu drag!
Corina Negreanu