Calea Lactee- La Voie Lactee(1969)

 Sub pretex de comedie(dar numai comedie nu e), filmul ,,Calea lactee" regizat de Luis Bunuel abordează în principal aspectele dramatice   ale   dogmei  catolice pe parcursul istoriei creștine și poate... nu numai ale ei.

Datorită  manierei suprarealiste de scenografie narațiunea filmului e dificil de pus în cuvinte. Oricum, la suprafață pare a fi povestea a doi  vagabonzi francezi- Pierre și Jean- care se însoțesc într-un pelerinaj spre Spania, la   Santiago de Compostela. Se știe că  Santiago de Compostela este un loc de mare încărcătura istorică și spirituală  pentru lumea catolică căci acolo  se află mormântul Sf. Ap. Iacob  căruia i se datorează încreștinarea Peninsulei Iberice. Se numește așa datorită drumului creat de către vechii celți  spre acel loc, croit chiar pe sub Calea Lactee.

 Dar miza filmului  e mult mai mult decât un simplu drum făcut împreună. ,,Calea” propune atât o incursiune lăuntrică și interumană cât și una ce traversează spațiul și timpul  în istoria omenirii după Hristos.  De fapt, o reproblematizare actualizată a adevărului de credință precum și o necesitate vie  a căutării lui Dumnezeu. Și, cum orice itinerariu sau pornire în  căutarea lui Dumnezeu  presupune o serie de ispitiri sau de ,,dumiriri pe cale”, traseul celor doi săraci  cuprinde o serie de întîmplări(deloc întâmplătoare)  în acest sens.

Interesant e că aproape oriunde  poposesc cei doi  deși se vorbește acerb de credință, Hristos și dogmă religioasă nu au  parte de tratamentul(răspunsul) pe care-l  solicită  Evanghelia lui Hristos pretinșilor cunoscători.

Filmul abundă în psihologism și raționalism  religios, confuzie și ambivalență  misterioasă, și de aici marea dilemă și lipsă în abordearea acestui subiect extrem de dificil și mult mai complex decât propunerea regizorului.
 Și parcă, nimic nu-L  suprimă mai mult pe Dumnezeu decât atunci se vorbește de El programatic  în prea ,,cunoștință de cauză” , după rânduiala propriei minți(= subiectivitatea raționalistă).

Pentru mine  filmul e important de văzut pentru  capacitatea lui de exemplificare  unde poate (ne)duce o cale spirituală asumată fără o prealabilă călăuză. Călăuza este aceea   care cunoaște deja sau intuiește hachițele/capcanele/cântecul sirenelor de pe cale și  are o părere de ansamblu asupra strategiei căii spirituale de parcurs. Ansamblul  în cazul  doctrinei spirituale,  așa cum spunea  Pr. Daniil de la Rarău( Sandu Tudor),  are de luat în vedere două lucruri: mijloacele și scopul. Mai precis,  el spune: ,,De obicei începem prin mijloace și ne oprim acolo; de scop nu mai vorbim. Aci e o anumită greșală, o lacună, o lipsă, uitarea scopului, oprirea în mijloace, în  cale, în pierderea pe drum. Se vor vedea astfel suflete mult timp lucrând, lucrându-se și neîntemeind nimic, nezidindu-se pe sine cu nimic, mergând mereu fără a ajunge vreodată”*.

Și din păcate așa se întâmplă cu eroii lui Luis Bunuel, rămân nedumeriți și se pierd pe cale exact în punctul proximității scopului râvnit. 

De luat aminte!...

(Nu recomand însă filmul celor care se smintesc ușor.)

*Caietele Preacuciosului Părinte Daniil de la Rarău(Sandu Tudor)  ,,Dumnezeu-Dragoste”(1), Ed. Christiana, Buc. 2000, p.200.

http://corinanegreanu.blogspot.ro/2013/04/am-vazut-pozitia-copilului.html
http://corinanegreanu.blogspot.ro/2010/02/ospatul-babettei1987.html