primit și dat mai departe...
vineri, 28 februarie 2014
marți, 25 februarie 2014
luni, 24 februarie 2014
Am scris odată un text, sub inspirația celor trei mai minunați ai mei: tatăl meu, soțul meu și Sf. martir Pavel Florenski. Îl reiau azi cu mici adăugiri, pentru a mea Rara Avis, la aniversară...
cedrii Libanului |
De ce iubim bărbații?
Pentru că, bărbații, devin interesanți abia atunci cînd își depășesc stadiul virilității, al masculinității barbare, sau, mai subtil, când nu mai sunt tributarii prejudecăților mentalităților masculinizate*, căci dacă bărbații sunt și rămân doar bărbați-cum spunea Pr. Alexander Schmemann- sunt pur și simplu generatori de plictiseală greu de suportat.
Îi iubim pentru că, ei știu că nu este suficient să fie curajoși, demni, bravi, decenți, plin de principii, raționali și raționaliști, pricepuți, calmi, ascultători, sensibili, generoși, virtuoși, cu spirit critic, polemici, cu umor, plin de norme și reguli mai mult sau mai puțin bigote.Nu se amestecă în mărunțisuri.
Îi iubim pentru că nu se lamentează, nu sunt agresivi verbal/fizic/psihic/spiritual(persuasivi), nu sunt meschini, egoiști și egolatri, posesivi, suspicioși, nevrozați, grobieni, răzbunători, hachițoși, pălăvrăgioși, clevetitori, auto-suficienți ori ultrastructuraliști, plini de sine, dornici doar de propria lor afirmare, capricioși, incoerenți, orbiți, disperați sau orgolioși, comozi, taxând mereu stângăciile și incongruențele femeilor cu acel raționalist vanitos deja clișeu:,,Eh... așa-s femeile!...La ce bun să te aștepți de la ele!..."
Îi iubim pentru că ne pregătesc cafea, ne prepară și ne așează masa, spală vase, măcar ca excepție de la regulă, ne trag scaunul pentru a ne așeza la masă și ne așează haina în cuier; ne oferă din când în când daruri.
Îi iubim pentru felul cum își poartă cămașa albă, feciorelnică, duminica și în sărbători, desprinsă ca o prelungire din pânza Mahramei dusă regelui Abgar.
Îi iubim pentru felul cum își poartă cămașa albă, feciorelnică, duminica și în sărbători, desprinsă ca o prelungire din pânza Mahramei dusă regelui Abgar.
Dar mai ales îi iubim pentru că sunt domni. Da, da..., ,,domni", dar de altă semantică decât cea referitoare la numirea unei autorități pământești sau neapărat de spiță nobiliară, ci aceea provenită din numirea și recunoașterea lui Hristos ca Domn al nostru. Căci bărbatul -cap al femeii(și nu simbolic) - cum îl numește Sf. Ap. Pavel, trebuie să fie cinstit si iubit de femeie, capul acestuia fiind însuși Hristos( nu simbolic ci ca praxis-model). Adică îi iubim și mai mult când sunt realmente ,,imitatio Christi” la modul cel mai profund, cel mai înalt, și paradoxal, cel mai banal cu putință. Când devin atenți și delicați cu femeile în toate; nu osândesc niciodată, nici pe ele, nici pe Dumnezeu(vezi scuza și acuza adamică, scrupul acoperirii de conștiință: ,,...femeia pe care mi-ai dat-o, ea m-a facut să cad în păcat...”).
În Evanghelie, Hristos se poartă ireproșabil cu toate femeile, nici măcar nu le ceartă așa cum face cu fariseii, cu Apostolii, Iuda, Petru ..., cu bărbații. Nu face morală, nu le disprețuiește pe niciuna. Nici nu e cinic, ironic, caustic, sarcastic, nu le apostrofează. Fie că e samariteancă, ori desfrânată, ori puțin credincioasă. Le înțelege la toate ne-voile. Când le privește în ochi, vede dincolo, așa, ca și cum ar fi desăvârșite, cu ochii care văd frumusețea firii dorită și gândită omului din veșnicie de Dumnezeu Tatăl. E Domn, e maximal gentil, protector, ocrotitor. Le convinge nu învinge să se redobândească pe ele, ca femei. E uimitor și uluitor.
Și astfel,
îi iubim pe bărbați, căci însoțindu-ne cu ei, ne descoperim libertatea firească a spiritului și duhului. Suntem vii.
Suntem viață.
*sfinții sunt cei care au depășit asta
Suntem viață.
*sfinții sunt cei care au depășit asta
sâmbătă, 22 februarie 2014
N-am nici un merit să cred, m-am născut așa! Caut în tot trecutul meu și nu găsesc nici o întâmplare care să mă aducă zilnic la credință, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferință care să mă întoarcă cum întorci o mănușă, nici un foc alchimic care să mă topească și apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniștit, așa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul, fără știrea și voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, și îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aș fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine îl prinde dintr-o dată... Ați văzut ce socoteli lungi și încurcate trebuie să faci ca să explici unor persoane o problemă pe care alții o intuiesc numaidecât? Celebrul Inodi, aproape cretin, găsea dintr-o dată, cu simplu calcul mintal, rădăcina pătrată a unui număr cu zeci de cifre...Fericiți cei ce nu au nevoie de logaritmi mistici sau religioși ca să-l afle pe Dumnezeu. Ce simplă este credința! Domnilor, iertați-mi îndrăzneala, dar aș pune între fericirile de pe munte și pe aceasta: fericiți câți se nasc credincioși. Despre unul ca acestea a spus Domnul prin gura psalmistului: ,,încă din pântecele maicii tale te-am ales”. Încă o dată, nici o luptă patetică, cu lumea ori cu mine însumi, nu mi-a încercat credința.
Departe de mine a socoti credincioșia ereditară. E cu atât mai mare prețul celor care capătă credința mai târziu, cu lupte și exerciții, după mari încercări și eforturi, așa cum pe planul fizic japonezii, pitici, au realizat prin educație o rasă de japonezi atleți, grație unui regim special de mâncare și de practică fizică.
Dar cei mai mulți dintre noi ne naștem în chip normal tipi credincioși, și numai educația modernă, faustiană, ne abate de la tipul primitiv; așa cum ne orășenează trupul, ne alterează și spiritul. Domnilor, nu știu dacă este de rigoare să repet toate banalitățile care însoțesc confesiunile de acest soi.
Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea. Părinții mei, oameni simpli, au fost pioși de o credință neabătută de nici o clipă de șovăire sau de îndoială. Practicanți moderni, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieții lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărțile religioase și rituale. Biblia cu Vechiul și Noul Testament, Viețile Sfinților, Mineele pe care le împrumutam lunar de la biserică. Păstrez și acum psaltiri și ceasloave de atunci, cu litere chirilice, a căror rost l-am deprins bucherisind bucoavne sfinte. Și mama și tata, ca toți oamenii de la țară, erau mari pasionați ai cititului, mai ales al cititului cu glas tare, ca la strană. Când ne-am înălțat puțin, am trecut noi, copiii, la rând, să le citim lor.
Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini și străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoți în familie.
Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaș stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle...Nu e nici o poezie, nici o poză... E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriașă... Stau pe un mal cu flori și mă uit în zare. Și simt si acum fericirea acelei sigurătăți copilărești plină de o mare, de o nespusă, aș zice de o mistică așteptare. Așteptam de atunci ceva ce aștept și acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, și așteptam cu siguranța, atunci, că va veni... ”(V. Voiculescu, extras din Confesiunea unui scriitor și medic, vol. ,,Gânduri albe”)
vineri, 21 februarie 2014
Eveniment/anunț
Joi, 27 februarie a.c., ora 20, va fi o seară dedicată unuia dintre marii sfinți și dascăli ai Bisericii, Sfântul Grigorie de Nazianz. Invitați: pr. Adrian Podaru, pr. Dinu Grigore Moș, pr. Cătălin Pălimaru. Evenimentul va avea loc la Biserica Ortodoxă a Studenților din Cluj Napoca, str. B.P.Hasdeu nr.45, cu prezentarea cărții preotului patrolog și bizantinolog John A. McGuckin Sfântul Grigorie de Nazianz. O biografie intelectuală, tradusă în limba română de pr. Adrian Podaru, apărută recent la Editura Renașterea, Cluj Napoca. Vă așteptăm cu drag!
miercuri, 19 februarie 2014
Dreptate și procedură(nedelicată)
Vezi și articolul scris de Paul Curcă Bătălia s-a încheiat, războiul continuă
Lot punându-și viața pentru oaspeții lui
și orbirea păcătășilor(Facere 19, 1-11)
sursa aici
|
În ,,Portret de
teolog” Anca Manolache povestește un
episod relevant din cei șase ani de închisoare pe care i-a executat din cei nouă ani la care a fost condamnată pentru... ,,omisie de denunț”, în anul 1959. Adică, pentru că nu
pârâse Miliției o persoană terță (un avocat apropiat de Iuliu Maniu, soțul profesoarei ei
de franceză din liceu, o doamnă excepțională în calitate de om și profesor) care se
ascundea de persecuția regimului comunist. Era
considerată astfel ,,dușman al poporului”. Amintesc periplul închisorilor A.
Manolache: Jilava, Miercurea Ciuc, Arad și Oradea.
S-a întâmplat la Oradea, unde condamnatele lucrau în ateliere cam 8-9 ore pe zi, după care aveau în program obligatoriu două
alternative: fie plimbarea prin cameră, fie statul în poziție de șezut pe pat
fără posibilitatea de a se putea întinde pe orizontală. Se subînțelege aici traiul, subnutriția și viața amară a închisorilor comuniste, poate și mai greu de suportat pentru femei(vezi și cazul Lena Constante). Găsiră în cele
din urmă o alternativă de a ascunde cu rândul câte o persoană care să se poată odihni (întinsă la orizontala patului) camuflată în spatele a trei persoane, astfel încât
gardianul să nu poată sesiza ,,neregula” prin vizetă. Dar, s-a
întâmplat ca odată, intempestiv, să dea peste ele și să le ceară sub amenințare să declare cine era ,,vinovata” care urma să fie
pedepsită la carceră.
Stupoarea Ancăi Manolache, dar și a altor fete mai tinere, a fost să constate modul atât de ,,voluntar” al declarațiilor venite neașteptat din partea
a două doamne care, până atunci, erau luate drept model de comportament cu valori morale, principiale, sănătoase.
Ambele erau admirate tocmai pentru că susțineau cauza imperativă a principiilor dreptății și adevărului necondiționat care le călăuzeau viața. Adevăr care, le-a pus în
situația de a pârâ o persoană amârâtă cu atâta seninătate, și de a-și argumenta situarea
față de realitate.
Întâmplarea răvășitoare o determină ca teolog să
înțeleagă nuanțele în care adevărul pretins în numele justiției și corectitudinii are
valoare, sau din contră, vremelnic, poate avea consecințe catastrofale
pentru semeni, dacă nu este luată în calcul însoțirea lui de iubire, de milă și
îndurare. ,,Este aici o întreagă
teologie, dacă nu toată teologia ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!” Fără iubire, ,,adevărul” nu este decât o realitate, dacă este și aceasta, dar
o frântură. Iar realitatea nu este decât o agendă fărâmată, ,,Eu” este ,,Cel ce
sunt”. Este iubirea.”(p.32)
Ca Anca Manolache,
de omisie de denunț, au fost foarte mulți oameni de caracter închiși și condamnați la
ani grei de pușcărie de către regimul totalitarist comunist.Sute și mii de condamnați! Și asta numai pentru că au fost oameni care au împlinit
porunca lui Dumnezeu. Pentru că nu au voit să mai adauge altor semeni greu peste/la greu. Părintele Arsenie Boca și mulți-mulți alți
preoți duhovnici, la fel... A fost șantajat până la moarte, ba i s-a oprit definitiv slujirea, a săvârșit închisoare, în fond, nevinovat fiind.
Biserica nu poate fi o instituție omenească care-și face datoria ca oricare alta, ci i se cere mult mai mult, este
locul de scăpare(Numeri 35, 9-29) pentru toți asupriții și chiar asupritorii veacului acestuia.
Dreptatea lui Dumnezeu nu coincide (spre
fericirea noastră) cu dreptatea
omenească, în cele mai dese rânduri. Omul și mântuirea lui atârnă de mila Lui Dumnezeu.
duminică, 16 februarie 2014
Scurtă explicație la ,,Ce caută iepurele ală mort acolo?”...
De la vânaturile pictate iscusit de Melchior d'Hondecoeter sau Jan Fyt la Cerbul cu coarne de aur vânat de Sfântul mucenic Eustachie Plachida
pictură de Jan Fyt sursa aici |
Nu știu. Așa mi-a
venit. De fapt, mi se trage de la o
cărticică pe care am ținut-o ceva timp într-un teanc de cărți, lângă pat, până
i-a venit rândul... Căci am lăsat-o în așteptare după ce am răsfoit-o din
câteva priviri și rânduri cetite. Am avut impresia la primă vedere că e șocant de simpluță, cu versuri și comparații descriptive, cu unele locuri comune, ca o
joacă de-a mai spune ceva despre tine și lume sub forma poeziei și a
cugetărilor sau maximelor. Mi se trage de la Facebook o anumită reținere să mai citesc tot felul de gânduri sub formă de ,,concentrate”. Cartea și are un aspect cu un ,,ceva” ludic implicit, de povestioară. Dar, poate, marile adevăruri și marile împăcări ale omului cu sine însuși și cu lumea sunt spuse mai bine sub forma poveștii. E vorba de o ,,Carte
de despărțire”. Ultima apariție editorială a ieromonahului(care se îndeletnicește și cu
scrisul de pe urma căruia a luat și premii) Savatie Baștovoi. E scrisă din perspectiva morții, cea care dă reflecțiilor, raporturilor noastre și
gusturilor subiective, o anume
obiectivitate asupra oricărui amănunt de existență petrecut sau nepetrecut. E perspectiva subiectivității ,,bune”, ,,admise” , deparazitată
de patimi, adică de subiectivitate obiectivă(cu ochii lui Dumnezeu) aflată mai în proximitatea gândirii hristice.(Să nu ne facem iluzii, orice gândire umană, oricât de
obiectivă/cerebrală pare a fi, tot e insuflată de un mic afect, chiar dacă
pare a fi golită de orice urmă ,,profană” de emoție). ,,Într-o zi mă voi goli de orice dorință./ Atunci
mă vei vedea la capătul gândurilor/ privindu-te/ ca și cum nu aș fi plecat niciodată.”(La
capătul gândurilor)
Citindu-i apoi integral cartea, versurile sale mi-au adus în față frumusețea descriptivă(însă fără a fi sterilă), din pictura flamandă, olandeză sau ,,still
life”. Căci despre
suprarealiști și neo-expresioniști, numai de bine! Vânatul, vânătoarea, m-a preocupat și pe mine. Noi creștinii suntem și
vânat și vânători! Concomitent! Ca să dobândim viața veșnică! Ne lăsăm vânați
de Dumnezeu, „Căci nu voi
M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi…”(In. 15:16) le spune Mântuitorul Hristos Sf. Apostolilor. Sau, atunci când i se arată lui Blaise Pascal : "Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit. Aşa că nu fi neliniştit."
,,Scopul vieții
este dobândirea Duhului Sfânt”, spune Sf. Serafim din Sarov, ceea ce implică agilitatea, asaltul și dexteritățile vânătorului în a-și
urmări prada prin desimi de pădure sau dune deșertice.
,,Cartea de
despărțire” este o carte de credință și
viață scrisă mai mult în necuvinte, ce ocoloște cu evidență hiper-conceptualizările
teologice, limbajul de specialitate, filosofiile sofisticate și termenii doctrinari ai teologiei sistematice. Nu ai să găsești manierisme
laborioase și seducții intelectualiste de paradă paideică, desfășurate prin termeni din aceia precum: enipostaziere, entelehie, eshatologie,
holism, kerigmatic, masoreic mistagogie, teandrie,
transubstanțiere, zoomorfism etc...Autorul Savatie Bastovoi stăpânește abilitatea de a nu închide și fereca explicațiile despre viață și Dumnezeu prin aceste formule și termeni pretențioși. Textele scrise sunt suple precum o
linie de fracție, simple și limpezi în conținut precum o apă de izvor neînceput.
Deși
împărțită în șapte capitole-le-aș spune-(Carte de
Despărțre, Cântece, Cerbul, Ivirile lui Dumnezeu, Cuvinte pentru deșertăciunea căutărilor omenești și pentru
aducerea aminte de moarte, Adunarea de cuvinte despre dragoste și iertare, Zece sfaturi), cartea pare a fi construită în
trei stări sau trepte: starea I -poezie-stări
sufletești, definiri; starea a II-a-iluminări, costatări resemnate, învățăminte ,,Cuvinte
despre deșertăciunea căutărilor omenești...”, și apoi starea a treia- ,,Zece sfaturi” înțelepciuni de Pateric actualizat, adică..., de metodă și practică instrumentală a cum să te
lași vânat pentru a obține vânatul cel mare-Duhul Sfânt, chiar dacă pari până la sfârșit un învins, și de multe ori, fără succes, sau un om ratat.
,,Omul aleargă
după frumusețe, dar când o află își rănește inima cu ea.Prin dorințele sale
omul își înmulțește suferința. Omul râvnește să câștige dragostea altui om ca
și el, dar când o află vede că și aceasta este deșertăciune.”(p. 50)
,,Oamenii care caută
să fie învingători cu orice preț, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu
considerat învins uneori pentru a-mi păstra șansa să înving la urmă. Odată un
episcop mi-a lăudat pe cineva : ,,Vă dați seama, omul acesta a avut doar note
de zece, nici un nouă! E extraordinar, nu-i așa?" I-am răspuns: ,,Eu nu am
încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. ,,De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. ,,Pentru că ei nu
știu să piardă, iar omul care nu știe să piardă te vinde pentru o victorie
vremelnică.”(p. 75)
Când i-am citit romanul ,,Fuga spre câmpul cu ciori", poate și vârsta noastră apropiată ce presupune aceleași vremuri trăite, am avut senzația că eu aș fi scris cartea în marea ei parte, așa cum resimt atât de intimă această poezie:
Cerbul
Odată am hrănit cu lapte
un pui de iepure de câmp
și mi-am petrecut ziua lângă el,
și noaptea l-am culcat
într-o ladă cu cârpe,
și l-am ferit de ochii lacomi
ai pisicilor.
Am petrecut și a doua zi,
și a treia zi tot cu el.
Și îmi cheltuiam dragostea
mea copilărească
până când, într-una din zile,
a murit.
Tatăl meu îl adusese,
zicând ca l-a găsit sub o tufă.
Altădată mi-a adus acasă
un pui de căprioară
și, iarăși, mi-am lipit
sufletul de ea,
și am petrecut împreună
zile întregi,
deși știam că va muri.
Și a murit.
Atât de mult mă fascinau,
fiind copil, jivinele sălbatice,
încât, de multe ori,
plecam în căutarea lor
pe dealuri și prin păduri.
Și, uneori, mi se-ntâmpla
să le și văd.
Atunci mă întorceam acasă
ca un cuceritor.
Odată, îmi amintesc,
venise tatăl meu acasă
și-mi zise că a văzut un cerb
cu coarne mari.
Iar eu, se înțelege, l-am crezut,
deși nu i-am cerut nici o dovadă.
Iar mai târziu, tot el,
mi-a zis ca nu există Dumnezeu
și l-am crezut.
În viață am hoinărit
umblând printre oameni
ca printre copaci,
cu gândul tot după animale rare,
ca și copilul de altă dată,
deși acum nici eu nu mai știam ce căutam.
Atunci Te-am văzut,
o, Dumnezeule,
o, cerbule de foc
care m-ai doborât în goană cu copitele!
De atunci mă cobor
în fiecare seară din pădurea mea
ca un soldat rănit
și-l caut pe tatăl meu
ca să-i povestesc despre Tine.
Poate că aș zice:
"așa este Dumnezeu
ca și cerbul despre care
mi-ai povestit că l-ai vazut
pe cand eram copil
si, deși nu mi l-ai adus
să mi-l arăți, eu te-am crezut".
Dar satul meu s-a făcut de acum
ca o pasăre care se mută mereu
de pe un deal pe altul
și-i duce pe toți
tot mai departe și mai departe.
și mi-am petrecut ziua lângă el,
și noaptea l-am culcat
într-o ladă cu cârpe,
și l-am ferit de ochii lacomi
ai pisicilor.
Am petrecut și a doua zi,
și a treia zi tot cu el.
Și îmi cheltuiam dragostea
mea copilărească
până când, într-una din zile,
a murit.
Tatăl meu îl adusese,
zicând ca l-a găsit sub o tufă.
Altădată mi-a adus acasă
un pui de căprioară
și, iarăși, mi-am lipit
sufletul de ea,
și am petrecut împreună
zile întregi,
deși știam că va muri.
Și a murit.
Atât de mult mă fascinau,
fiind copil, jivinele sălbatice,
încât, de multe ori,
plecam în căutarea lor
pe dealuri și prin păduri.
Și, uneori, mi se-ntâmpla
să le și văd.
Atunci mă întorceam acasă
ca un cuceritor.
Odată, îmi amintesc,
venise tatăl meu acasă
și-mi zise că a văzut un cerb
cu coarne mari.
Iar eu, se înțelege, l-am crezut,
deși nu i-am cerut nici o dovadă.
Iar mai târziu, tot el,
mi-a zis ca nu există Dumnezeu
și l-am crezut.
În viață am hoinărit
umblând printre oameni
ca printre copaci,
cu gândul tot după animale rare,
ca și copilul de altă dată,
deși acum nici eu nu mai știam ce căutam.
Atunci Te-am văzut,
o, Dumnezeule,
o, cerbule de foc
care m-ai doborât în goană cu copitele!
De atunci mă cobor
în fiecare seară din pădurea mea
ca un soldat rănit
și-l caut pe tatăl meu
ca să-i povestesc despre Tine.
Poate că aș zice:
"așa este Dumnezeu
ca și cerbul despre care
mi-ai povestit că l-ai vazut
pe cand eram copil
si, deși nu mi l-ai adus
să mi-l arăți, eu te-am crezut".
Dar satul meu s-a făcut de acum
ca o pasăre care se mută mereu
de pe un deal pe altul
și-i duce pe toți
tot mai departe și mai departe.
Sf Eustachie Plachida-Praga (foto: C.N.) |
sâmbătă, 15 februarie 2014
miercuri, 12 februarie 2014
Despre natură și animale...peste care omul a fost pus stăpân dar nu în sens barbar/tiranic /indiferent ci de protector/tată ocrotitor al universului și întregii făpturi
Cred că am lăsat să ne scape din viziunea cosmică o relație personală, afectivă, concretă, cu elementele naturii, mai ales cu cele însuflețite, cele care pot exprima ceva într-un anume mod. Poate că atenția încordată în angajarea spre mântuire a lăsat să ne scape că ideea de comuniune nu se limitează la planul umanului. Poate că trebuie să ne amintim că lumea animalelor a fost creată, precedându-ne, în vederea înfrumusețării ambientului care ne aștepta.
Domesticirea animalelor, atâta cât este ea, înseamnă nu numai nevoia omului de a-și păzi casa cu un câine credincios. A însemnat și o trezire în animal a unei afecțiuni nebănuite, o dăruire a lui, o fidelitate a lui până la moarte, care a devenit proverbială. Iar modul în care cele mai multe își îngrijesc și-și cresc puii, o spun cu toată seriozitatea că poate concura cu brio în exercitarea maternității umane. Nu pot fi de acord că pe ele le dirijează instinctul(căci uneori și pe noi ne dirijează abundent). Desigur este și instinct, dar nu numai atât. Câinele nu se lasă omorât pentru stăpân numai din instinct.
Poate că aici ar avea ceva de spus Sf. Maria Egipteanca( o altă Magdalenă a Bisericii noastre), dacă am întreba-o ce conversații avea cu animalele pe care le-a întâlnit și ce-i povestea leului deșertului, care a fost găsit veghindu-i trupul ei fără suflare. Sau, ce ne-ar mai putea spune Părintele Cleopa, care ne povestea cum a întrerupt lectura unei pagini sfinte, așteptând ca mica pasăre care se așezase pe carte să se odihneacă, iar sfântul să-și reia citirea numai după ce vietatea și-a luat zborul. Ne-ar spune și Sfântul Dimitrie din Basarabi ce simțea pentru micile făpturi pe care se silea să nu le strivească, de s-a pedepsit toată viața pentru că, din neatenție, călcase și omorâse o păsărică!
Dar nu-i întrebăm pentru că, firește, prevalează dorința proprie spre mântuire, grija de noi, oamenii, ceea ce nu poate fi decât foarte corect. Cred totuși că nu e suficient, cel puțin în teologie să găsim loc acestei probleme adiacente. Căci să nu uităm că mântuirea nu este individuală(decât în hotărârea proprie) ci e lucrare-împreună cu cei ca noi și cu cei mai mici ca noi, cu care Providența a îmbogățit universul. Iar dacă lumea ,,celor care nu cuvântă” ar părea unora inferioară, să reținem măcar ceea ce se produce în noi în acest exercițiu de a milui pe cel sărac, neputincios, flămând, înfrigurat. E un exercițiu de iubire care se răsfrânge și asupra noastră, împărtășindu-ne din ea și noi și necuvântătorul. Nu vom fi mai săraci, dăruind ,,Dăruind vei dobândi”. Exercițiul iubirii nu obosește ci împlinește ființa umană dar și emană căldura duhului în viețuirea creației.
Chiar dacă e greu de încercat, reușita este asigurată de Cel care ne-a amintit : ,,Milă voiesc, iar nu jertfă”(jertfa cea sângeroasă a iudeilor).(Portret de teolog Anca Manolache în dialog cu Nicoleta Pălimaru, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 60-62)
luni, 10 februarie 2014
"Când vom fi din nou împreună”
Documentar-reportaj-mărturii TVR2:
"Când vom fi din nou împreună” Maria Pillat-Brateş-o pictoriţă ce aparţine generaţiei interbelice.
Redactor: Mariana Ioniță
Imaginea: Dinu Mărgărint
Realizator: Roxana Chiriță
http://www.tvrplus.ro/editie-rezistenta-prin-cultura-185663
,,Bujori”-pictură de Maria Pillat-Brateş
imagine preluată de pe internet
sâmbătă, 8 februarie 2014
joi, 6 februarie 2014
Teologia la feminin. Anca Manolache (26 ian. 1923- 16 dec. 2013)
Pe 16 decembrie 2013 s-a stins atât de smerit și parcă atât de ,,prea-tăcut” doamna Anca Manolache, o figură feminină marcantă pentru spiritiualitatea ortodoxă românească și nu numai. Redau un articol scris de Nicoleta Pălimaru și apărut în Revista Tabor nr. 2 din februarie 2014.
Cărţile şi articolele Ancăi Manolache probează seriozitatea unui teolog înzestrat cu aleasă capacitate
de analiză atentă şi subtilă a problemelor circumscrise spaţiului teologic.
Cercetător riguros, metodic, cu studii de Drept şi Filologie, Anca Manolache întrebuinţează
în scriitura sa, care este un autentic spectacol al inteligenţei, puterii de asimilare şi al talentului,
o „strategie a discreţiei”, pliată admirabil pe un „teribil apetit pentru cunoaştere”, apreciat de autoare
drept „dar nepreţuit al lui Dumnezeu” (1).
Teologia, căreia i s-a dăruit necondiţionat, reprezintă topos-ul unde se mişcă cu dezinvoltură,
mai precis în sfera antropologiei şi a hristologiei, după cum ea însăşi mărturiseşte: „ca predilecţie
a lecturii mele, a fost întotdeauna studierea antropologiei şi a hristologiei. Am constatat că
adâncirea studiilor hristologice ajută la cunoaşterea omului. M-a ajutat nespus de mult Teologia
Sfântului Maxim Mărturisitorul, care aduce noi orizonturi în psihologia şi mentalul omenesc. În
aceeaşi măsură mi-au folosit toate scrierile teologului Vladimir Lossky... am cercetat cu mult interes
poziţia teologică a Bisericilor precalcedoniene. Poate că tocmai ideea centrală a Persoanei
Mântuitorului, ca deţinător al tipologiei umanului, şi apoi ca centru şi Cap al Bisericii, m-au făcut
să privesc cu interes aceste două domenii” (2).
Convinsă că Teologia face parte dintre delectările cele mai profunde pe care viaţa le poate
da, Anca Manolache s-a dedicat cercetării teologice, percepută ca „o urcare la cer”. Însă, teologia
nu constituie doar disciplină de cercetat, ci ajută la „cunoaşterea realităţii”, şi a folosirii intervalelor,
cum a fost şi închisoarea (în 1959 este arestată pentru „omisiune de denunţ”), unde Anca
Manolache a gândit şi a trăit „teologic”: „învăţasem în timpul teologiei mele că diavolul nu-ţi poate
cunoaşte gândul dacă nu-l exprimi”(3).
Conştiinţa teologică îi oferă în detenţie rectitudine morală, şi, în final, o nobleţe cuceritoare:
„Nu i-am întărâtat pe cei care mă chestionau, dar nici nu am voit să-i las să creadă că situaţia în
care mă afl am mă înjoseşte sau mă umileşte. Atitudinea Mântuitorului mi-a fost povaţă”(4).
De o elocventă putere mărturisitoare apare scena dialogului dintre Anca Manolache şi anchetator,
considerat victimă a „tatălui minciunii”: „Întrebată din nou: şi ce-ai să faci dacă nu vei
mai putea «face teologie» şi scrie articole teologice, am răspuns: «voi gândi teologic şi mă voi
ruga». «Şi ce aştepţi de la toate astea?», m-a întrebat. «Mila lui Dumnezeu» am răspuns. Nu ştiu
ce a gândit conlocutorul meu, dar numele lui Dumnezeu parcă a adus pacea în toată încăperea”(5).
„Cenuşiul” zilelor de puşcărie îi prilejuieşte gânduri vii şi profunde, ancorate în credinţa
creştină: „Adevărul nu este tot una cu realitatea”; „Aici este toată teologia: «Eu sunt Calea, Adevărul
şi Viaţa!»”; „Calea spre iubire e lungă, iar închisoarea nu e aşa de lungă. Ea poate fi o cale
către iubire”(6).
Durele tuşe ale suferinţei din închisoare se îmblânzesc prin scris, care anulează disjuncţia
trăită între comportamentul public şi cel privat.
Scrisul său teologic, trăit existenţial şi articulat de lecturi multiple şi de adâncime, merge pe
linia trasată ferm de profesorul şi îndrumătorul de doctorat, Pr. Dumitru Stăniloae, în direcţia
antropologiei religioase.
„Stima pentru cuvânt” o îndeamnă să scrie concis, fără echivoc, iar nucleele refl ecţiei sale,
precum şi dialectica întrebării şi a răspunsului asigură maturitatea rotunjită a scrisului Ancăi Manolache:
„acea cercetare pe care trebuia să o fac citind şi refl ectând pentru a-mi limpezi o idee, a
căuta un răspuns multor întrebări pe care mi le pusesem din anii studenţiei”(7).
O succintă radiografiere a cărţilor publicate înfăţişează un cercetător pasionat, în perpetuă
căutare de subiecte (utilizând o metodă interdisciplinară), ce se impun printr-o neîndoielnică
prestanţă şi acuitate.
Echilibrul entuziasmelor lecturii (Anca Manolache e un cititor instrumentat), al aprecierilor,
dar şi altitudinea intelectuală o determină să ajungă la interpretări profunde, capabile să puncteze
efortul de înnoire a demersului exegetic teologic.
Cea mai personalizată dintre cărţi, cu un profil insolit, Problematica femenină în Biserica lui
Hristos (Ed. Mitropoliei Banatului, 1994) se dovedeşte emblematică prin furnizarea argumentelor
în sprijinul înţelegerii femeii în lumina credinţei creştine, cartea încercuind dubla calitate a autoarei:
de teolog şi absolventă de Drept.
Particulara orientare a interesului spre zona feminină vine din implicarea nu doar pe linie livrescă
prin frecventarea operei privitoare la rolul femeii în Biserică, a teologului ortodox Elisabeth
Behr-Siegel, de o curajoasă abordare, care afirmă că femeia are o „dimensiune antropologică în
planul mântuirii şi în viaţa Bisericii”(8), ci şi prin participarea în calitate de exponent teologic la
„Forumul ecumenic al femeii creştine din Europa”.
Anca Manolache, interpret credincios textului scripturistic, s-a angajat în aprofundarea problematicii
femeii, după ce a observat că „orientările feministe actuale nu se bazează toate pe o
fundamentare teologică”(9).
Dacă scenariul revoltei reprezintă o trăsătură peremtorie a scriitoarelor noastre interbelice
faţă de condiţia feminină constrângătoare, faţă de autoritatea familiei şi faţă de o alteritate masculină
opresivă, după cum scrie Bianca Burţa-Cernat(10), Anca Manolache încearcă o recuperare a
statutului femeii în lumina lui Hristos: „Ar fi nedrept să se acuze Biserica creştină de a nu fi schimbat
în fapt situaţia femeii. Hristos Însuşi a venit ca să slujească, să împace lumea cu ea însăşi şi cu
Dumnezeu, nu ca să modifice structurile existente”(11).
Clarificările şi informaţia riguros expusă formează coordonatele unei contribuţii cu rădăcini
în cercetarea teologică, dar şi în Drept, cursurile cu Istrate Micescu, „o adevărată incursiune în
străfundul înţelegerii umane şi a aventurii ei spre absolutul divin”(12), conducând la limpezirea unor
aspecte privitoare la statutul femeii.
Demersul Ancăi Manolache accentuează diferenţa dintre bărbat şi femeie în orizontul vechitestamentar,
precum şi dedublarea viziunii asupra conceptului de parteneriat bărbat-femeie din
timpul dominării ideologiei comuniste şi subliniază necesara distincţie între femeie şi maternitate:
„femeia nu este o natură, ci o persoană, în aceeaşi măsură ca şi bărbatul. A limita femeia la ceea
ce reprezintă doar unul din atributele feminităţii înseamnă a ignora sau a respinge datele revelaţiei
creştine... Maternitatea nu este o «vocaţie» a femeii, ci una din caractesticile naturii umane”(13).
Viziunea teologică în problematica femeii, dar şi finele sale observaţii au suscitat aprecieri,
cum a fost cea a prof. univ. Mihaela Miroiu: „Datorez destule Ancăi Manolache şi pionieratului său
în feminismul creştin ortodox”(14).
Atrăgătoare este şi suita de eseuri teologice Paşi spre mântuire prin punerea în pagină a
antropologiei eshatologice, care probează acelaşi spirit sobru şi prob.
Aici, talentul formulărilor succinte dar memorabile, ar putea fi asociat cu al părinţilor şi al
teologilor contemporani: D. Stăniloae, Pr. Sofronie, Pr. Paisie Aghioritul: „Pentru creştin, mântuirea
începe azi. Viaţa creştinului are perspectiva eternităţii” (p. 5); „Iubirea a fost şi este motorul
operei de mântuire a omenirii ” (p. 6); „Nu numai Dumnezeu mântuieşte, ci şi omul se mântuieşte
cu ajutorul lui” (p. 7); „Să ne comportăm ca şi cum am iubi” (p. 10); „Zbuciumul sufletesc are rostul
lui în iconomia desăvârşirii” (p. 15); „Aderarea omului la Hristos, ca şi respingerea Lui, sunt
un efect a libertăţii personale” (p. 93); „Activitatea este expresia vieţii” (p. 106); „Creştinismul este
întărit – şi se poate întări – prin Tainele Bisericii, care-i aduc, fiecare din ele, un dar suprafiresc”
(p. 7)(15).
Tainele Bisericii alcătuiesc cuprinsul unei cărţi intitulată Sfintele Taine în Viaţa Bisericii
şi publicată la Ed. Renaşterea, în 2004, ce reuneşte articole din perioada 1978-1990, apărute în
revistele Glasul Bisericii şi Altarul Banatului. Dincolo de această precizare a intenţiilor, în interstiţiile
volumului se ascunde o elegantă geometrie a interpretărilor, ce păstrează nealterată învăţătura
Sf. Părinţi, fiind şi un reflex al meditaţiei şi experienţei personale.
Preeminenţa unor concepte privilegiate ca: iubirea, libertatea, credinţa, conştiinţa, smerenia
oferă o perspectivă lărgită a înţelegerii Tainelor.
Notăm câteva citate în măsură să contureze prin rigoare şi supleţe desenul demonstraţiei
ideii: „Fiecare Taină în credinţa noastră ne cizelează, ne luminează, ne curăţeşte pentru a intra
cuviincios în împărăţia lui Dumnezeu” (p. 129); „Angajarea realizată de creştin prin Botez este
doar amplasarea pe orbita volutelor ce urcă în spirală spre înălţime” (p. 48); „Euharistia e dată
pentru viaţa de veci” (p. 44); „dumnezeiasca Euharistie culminează ca început, mijloc şi scop al
tuturor Tainelor” (p. 61); „în Taina Spovedaniei şi în momentele ce o preced... sinergia puterilor
omeneşti şi a celor divine are dinamismul maxim” (63); „Echilibrul creştinului nu este niciodată
un punct fix câştigat, ci el înseamnă totdeauna lupta cea bună. Echilibrul creştinului este starea
de pocăinţă” (p. 78).
Unii teologi au subliniat originalitatea Ancăi Manolache în privinţa Tainei Căsătoriei, cu implicaţii
eshatologice: „Atunci, în prima pereche de oameni, a infuzat Dumnezeu taina iubirii între
bărbat şi femeie. Aceea este instituirea primordială şi unică a nunţii” (p. 111).
Informaţia ştiinţifică de certă contribuţie, referinţele bogate şi variate din spaţiul românesc
(Pr. Stăniloae, Pr. I. G. Coman, Pr. Benedict Ghiuş, Pr. Liviu Stan, Pr. Ene Branişte, Pr. D. Fecioru)
cât şi din cel străin (Silvestro Zedda, Pierre Grelot, Berdiaev, Bulgakov, O. Clément, Evdokimov,
Kelly, Eva Firkel, Eleonor Maccoby, Odette Thibault, C. Spicq, Pierre Gallay, Angelo Penna, J. Jeremeias
ş.a.) sunt viabile, dinamice şi ne încredinţează că ne aflăm în prezenţa – memorie a unui
teolog sobru şi avizat, plin de vitalitate, numit Anca Manolache, căreia timpul îi va confirma, cu
siguranţă, importanţa valorică.
1 Portret de teolog, Anca Manolache în dialog cu Nicoleta Pălimaru, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 46.
2 Portret de teolog, ed. cit., p. 19.
3 Portret de teolog, ed. cit., p. 26.
4 Ibidem.
5 Idem, pp. 26-27.
6 Idem, p. 32.
7 Idem, p. 42.
8 E. B. SIEGEL, The ministry of women in the Church, Oakwood Publications, Redondo Beach, 1991, p. 106.
9 Portret de teolog, p. 50.
10 BIANCA BURŢA-CERNAT, Fotografi e de grup
12 Portret de teolog, p. 47.
13 Problematica femenină, p. 31.
14 MIHAELA MIROIU, Nepreţuitele femei, Ed. Polirom, 2006, p. 11.
15 Paşi spre mântuire, Ed. Saeculum, I.O.Buc. 2002.
13 Problematica femenină, p. 31.
14 MIHAELA MIROIU, Nepreţuitele femei, Ed. Polirom, 2006, p. 11.
15 Paşi spre mântuire, Ed. Saeculum, I.O.Buc. 2002.
marți, 4 februarie 2014
Icoana mozaic ,,Santa Maria Assunta” din Torcello
În catedrala ,,Santa Maria Assunta” de pe mica insulă Torcello, clădire ridicată in anul 639 d. H., se află un mozaic bizantin uluitor datând din sec. XII-XIII d. H. .
Maica Domnului-de o rară frumusețe- o prezență maiestoasă, impozantă, sobră(albastră) dar caldă, pe bolta aurită.
imaginile le-am preluat din diferite locuri de pe internet
duminică, 2 februarie 2014
Dantelăresele
între ,,Frumusețea va mântui lumea”(F. M. Dostoievski) și ,,Femeia și mântuirea lumii”(P. Evdokimov)
un clar-obscur |
Burano |
prospețime și delicateță |
Burano. O plină de culoare pace insulară. Liniște și oglindiri modulate ale luminii diafane pe ape. Aer clasic, de siguranță, de armonie. Aproape ireală atmosfera aceasta de Italie provincială. Poate că pare atât de ireală o așezare umană(azi...) dacă automobilele sau alte mijloace de transport nu există, ele nefiind compatibile cu spațiul, deplasarea făcându-se doar cu vaporetto, gondole sau bărci simple. Un muzeu, o biserică și o casă memorială de pianist sunt marcajele referențiale ale locului. Muzeul Dantelei(,,Museo del Merletto”), unic în Europa(așa am înțeles...), este extrem de surprinzător. Dincolo de legendele și istoria savuroasă a dantelei a cărei origine se pierde undeva în epoca medievală, de procesul extins secole de-a rândul până când meșteșugul dantelăriei a ajuns la nivel de artă de o înaltă virtuozitate, școala tradițională în care fetele și femeile insulei au fost inițiate în dantelăria ce le-a salvat viața pe insulă de pauperitate și le-a conferit o reputație mondială unică, dincolo de frumusețea barocă minuțioasă desăvârșită a dantelei care pare inimaginabilă a fi creată de mâini omenești, într-un colț de muzeu, o ambianță de reală reverie, o încercare de păstrare, de menținere, de vibrație vie, reînvia subtil forța gestului uman în fața actualelor mașini industriale*, electrotehnicii, tehnologiei digitale s.a., ca dovadă. Existau ființe umane-ultimele localnice- care încă se îndeletniceau cu o ocupație atât de feminină aflată din păcate în crepuscului ei. A fost copleșitoare emoția readusă la viață ca dintr-o veche pictură. Aplecate asupra lucrului de mână cu degetele lor măiastre, povestind între ele vrutele și nevrutele vieții lor, așa le-am lăsat, cu/în treabă, pe dantelărese... Greu m-am desprins de de-acolo. Reluând iar alertul ritm. Spre ce?
Am întrebat dacă mă lasă să le fotografiez. Am avut șansă! ,,Sigur!...” mi s-a răspuns. Chiar dacă mai târziu am înțeles că fotografierea dantelăreselor era interzisă.
Știu că o să pară o banalitate ce spun fie pentru o ,,cogniție” savantă, fie pentru una asceto-bigotă. Dantela nu e un moft, nu e un accesoriu simandicos, un capriciu. (Se înțelege că nu iau în calcul și nu mă refer la cea sintetică sau contrafăcută.) Inutilă ar spune azi minimaliștii, păguboasă ar spune pragmaticii.
Este o stare delicată de suflet. Răbdare, măiestrie, imaginație, inspirație. Dragoste?
*În 1807 britanicul John Heathcote a inventat mașina de făcut dantela. Datorită industrializării și produselor de serie s-a distrus acest meșteșug ajuns la rang de artă. Dar mașina e mașină iar măestria artistică nu poate fi egalată de niciun obiect fără vibrație sufletească.
,,Dantelăreasă” J. Veermer van Delf |
Portrait of Anna of Austria, Queen of France (mother of Louis XIV, roi de France) P. Paul.Rubens |
Portrait Of Amalia van Solms 1632-Rembrandt van Rijn |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)