Cred că am lăsat să ne scape din viziunea cosmică o relație personală, afectivă, concretă, cu elementele naturii, mai ales cu cele însuflețite, cele care pot exprima ceva într-un anume mod. Poate că atenția încordată în angajarea spre mântuire a lăsat să ne scape că ideea de comuniune nu se limitează la planul umanului. Poate că trebuie să ne amintim că lumea animalelor a fost creată, precedându-ne, în vederea înfrumusețării ambientului care ne aștepta.
Domesticirea animalelor, atâta cât este ea, înseamnă nu numai nevoia omului de a-și păzi casa cu un câine credincios. A însemnat și o trezire în animal a unei afecțiuni nebănuite, o dăruire a lui, o fidelitate a lui până la moarte, care a devenit proverbială. Iar modul în care cele mai multe își îngrijesc și-și cresc puii, o spun cu toată seriozitatea că poate concura cu brio în exercitarea maternității umane. Nu pot fi de acord că pe ele le dirijează instinctul(căci uneori și pe noi ne dirijează abundent). Desigur este și instinct, dar nu numai atât. Câinele nu se lasă omorât pentru stăpân numai din instinct.
Poate că aici ar avea ceva de spus Sf. Maria Egipteanca( o altă Magdalenă a Bisericii noastre), dacă am întreba-o ce conversații avea cu animalele pe care le-a întâlnit și ce-i povestea leului deșertului, care a fost găsit veghindu-i trupul ei fără suflare. Sau, ce ne-ar mai putea spune Părintele Cleopa, care ne povestea cum a întrerupt lectura unei pagini sfinte, așteptând ca mica pasăre care se așezase pe carte să se odihneacă, iar sfântul să-și reia citirea numai după ce vietatea și-a luat zborul. Ne-ar spune și Sfântul Dimitrie din Basarabi ce simțea pentru micile făpturi pe care se silea să nu le strivească, de s-a pedepsit toată viața pentru că, din neatenție, călcase și omorâse o păsărică!
Dar nu-i întrebăm pentru că, firește, prevalează dorința proprie spre mântuire, grija de noi, oamenii, ceea ce nu poate fi decât foarte corect. Cred totuși că nu e suficient, cel puțin în teologie să găsim loc acestei probleme adiacente. Căci să nu uităm că mântuirea nu este individuală(decât în hotărârea proprie) ci e lucrare-împreună cu cei ca noi și cu cei mai mici ca noi, cu care Providența a îmbogățit universul. Iar dacă lumea ,,celor care nu cuvântă” ar părea unora inferioară, să reținem măcar ceea ce se produce în noi în acest exercițiu de a milui pe cel sărac, neputincios, flămând, înfrigurat. E un exercițiu de iubire care se răsfrânge și asupra noastră, împărtășindu-ne din ea și noi și necuvântătorul. Nu vom fi mai săraci, dăruind ,,Dăruind vei dobândi”. Exercițiul iubirii nu obosește ci împlinește ființa umană dar și emană căldura duhului în viețuirea creației.
Chiar dacă e greu de încercat, reușita este asigurată de Cel care ne-a amintit : ,,Milă voiesc, iar nu jertfă”(jertfa cea sângeroasă a iudeilor).(Portret de teolog Anca Manolache în dialog cu Nicoleta Pălimaru, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 60-62)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.