duminică, 31 august 2014

Cu timp pentru fără de timp, la început de Nou An bisericesc

Sfintele Liturghii sunt zeciuiala timpului nostru dat lui Dumnezeu Creatorul tuturor și unirii în rugăciune cu semenii. Fac parte din  timpul nostru de taină, asemeni apei ce se  preschimbă în vin. Vinul cel bun din vărsarea de apă, neîndoit însă de apă.
Mulți ani întru Hristos!(C.N)

,,Acum eu vasele de apă le voi cânta,
cum au fost arătate cu vin pline,
cum, întru totul, a apelor schimbare
deodată s-a făcut;
C-atunci Stăpânul
a zis spre slujitori
deschis, pe față, precum este scris:
Scoateți din vinul
pe care nu voi l-ați cules
și dați să bea
la cei ce stau la masă!
Udați
cupele cele uscate!
Ca să se veselească mulțimea toată
și însuși mirele;
Căci preaslăvit la toți
am dat eu veselie,
Cel ce pe toate
întru înțelepciune le-am făcut.

Când apa întru vin, cu-adevărat, Hristos
a prefăcut ca un puternic,
toată mulțimea bucuratu-s-a,
găsind că este minunat
gustul acelui vin.
Iar astăzi la ospățul
cel din Biserici
cu toții  ne așezăm.
Că vinul se preface în Sângele lui Hristos
și-l bem pe-acesta
cu bucurie sfântă,
slăvind
pe Mirele cel mare.
Că Mirele adevărat
Cel din Maria este,
Cel mai-nainte de veac,
Cuvântul
Care luat-a chip de rob,
Cel ce pe toate
întru înțelepciune le-a făcut.”

fragment din Imne de Sf. Roman Melodul, trad. Cristina Rogobete și Sabin Preda, Ed. Bizantină

joi, 28 august 2014

Bucurați-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credință bine v-ați nevoit!

La plinirea vremii și paharul golit al îndurărilor

Una dintre icoanele dedicate Sfinților Martiri Brâncoveni ce mi-au fost trimise prin poșta electronică (de un domn pictor-iconar căruia îi mulțumesc și pe această cale) mi-a plăcut în  mod deosebit, așa cum a fost concepută și realizată. Ea aparține iconarului Vasile Tudor de la Iași.
Din noaptea și întunericul acestei lumi despărțită printr-o sabie ca o poartă/sul al timpului(vezi Voroneț registrul cinci din Judecata de Apoi) terestru curmat, sufletele curate și curățite de suferință ale Martirilor Brâncoveni sunt luate de îngerii păzitori  în trepte(Sucevița) spre Hristos, la locul acela făgăduit, de odihnă, de verdeață și viață fără de sfârșit,  unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.








Icoana Sfinților Martiri Brâncoveni pictată de maestrul Sorin Dumitrescu vezi http://www.romania-actualitati.ro/memoria_brancovenilor_cinstita_la_palatul_mogosoaia-65520  surprinde(cum era de așteptat) conceptual  prin prezența Maicii lui Dumnezeu în mijlocul grupului de martiri români deveniți sfinți martiri universali, dar și prin plasticitate. Umerii lați și drepți inspiră capacitatea și puterea hărăzită de a purta povara unui neam întreg. .Ea invită la o altă reprezentare iconică sinaită din secolul VI executată cu mare grație în care Maica Domnului cu Pruncul în brațe însoțește martirajul Sf. Mare Mc. Gheorghe și a Sf. Mc. Teodor Stratilat:




duminică, 17 august 2014

Cuvânt la Sfânta Liturghie dedicadă Sfinților Martirilor Brâncoveni (pr. Ciprian Negreanu, 2014)

Păcatul lui Iuda-despre șoaptele iuzilor și cozilor de topor din neamul românesc.

,, O durere.E plină istoria românilor de iuzi, de bârfitori, trădători, vânzători și de soptitorii de serviciu.”
icoană Corina N.


http://www.ascorcluj.ro/wp-content/plugins/ascor-extend/audio-player.php?recording=1605



Sărutarea lui Iuda
 preluare de pe internet


Despre Maica Domnului

vineri, 15 august 2014

BALADA SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU


Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!
-Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!
Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare

Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.
-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Bani de aur ai bătut,
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!
-De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!
-Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!
-Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!
Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!
-Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci drăguţă nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!
Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
-Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!
Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
-Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!
~~~+~~~


preluare de aici
icoană C.N.
Update și precizare: așa cum este cinstit să recunoști,  această icoană am pictat-o inspirată după o reprezentare murală cipriotă   a Sf.   Mucenițe Kiriaki. 

pe internet am găsit-o aici:
http://www.soniahalliday.com/category-view3.php?pri=CY174-10-09.jpg

luni, 11 august 2014

Fotografie inedită descoperită în cartea ,,Alte file de calendar de inimă românească”,
autor Antonie  Plămădeală, Sibiu,  1988



,,Credința e un risc al rațiunii, dar ea, credința, e primul har al Duhului. Și cine este în har nu se mai necăjește cu neputințele nesfârșite ale rațiunii, care-l leagă de gardul lumii fizice-ca singura lume existentă.
-Deci am putea da cioara din mână pe Porumbelul de pe gardul dintre lumi.”


,,Omul, ce alege- aceea va avea.”
Pr. Arsenie Boca

joi, 7 august 2014

Însingurarea-exercițiu de normalitate



Demult simt că aproape nu mai pot scrie nimic. Cuvintele vin și rămân nescrise.  A tăcea nu înseamnă a te despărți de semeni.  Dar, poate, tăcerea este cea mai critică atitudine pe care o poți avea  față de mersul lucrurilor în loc de o văicăreală sterilă  față de criza morală și de caracter a lumii actuale, de ,,relativismul valoric”. Pur și simplu, îți vine să taci. Să nu mai acoperi văzduhul cu cuvinte.Tăcerea este o asanare, un ultim instrument de a-ți salubriza ființa,  relațiile sau legăturile umane pe care credeai că le ai și funcționează cât de cât în stare vie.
Așa încep să apreciez tot mai mult oamenii capabili să te odihnească, care pot da pace altora, care pot să stea cu ei înșiși, nu să te bârfească gratuit sau să-ți inventarieze lipsurile pe care le propovăduiesc conștiincioși că fac un bine preventiv altora și ție însuți. Vai, cât de pricepute sunt femeile la asta! Dar, cu adevărat,  neînțelept e cel ce-și pune nădejdea în om!
Îi înțeleg tot mai mult pe anahoreți, atâta vreme cât practic și eu însingurarea-fie ca un lux personal.Nu, e necesitate. Cetatea, oamenii care  ,,trebuie” că au ceva de spus, competitivitatea absurdă, socializarea care întreține și maschează vidul ,,succesului” existențial,  simpla deschidere a internetului sau a televizorului, întâlnirea cu oameni care au păreri tot mai sigure(categorice) și intransigente dar viața lor personală e alta și atâtea altele mă fac să-mi doresc să apreciez plantele, raza de soare care mă salută dimineața în camera mea și să privesc cu dor vrăbiile care-mi vizitează grădinița și-mi sunt mult mai prietene.
Însingurarea nu e plictiseală. Cărțile, munca fizică, plantele, păsările, câinii, puțina și nefățarnica rugăciune, contemplația sunt o sursă nemărginită de regăsire a propriei substanțe a cine ești de fapt tu. Oamenii, devin tot mai falși în conversație și-ți cer să te falsifici. Trebuie să cheltuiești energii enorme pentru a  rămâne același și totuși să le faci pe plac fiecăruia.Să te tot explici. Uneori chiar simți că ți-a secat izvorul iubirii. Știu, o să vină mulți cu predici îndelungi cum știu ei să iubească. Rousseau spune că singurătatea poate să-l facă pe om mai bun. Nu e abandonare lașă sau dezertare de la problemele lumii.  Eu spun că e curaj, asumare și lucidă  responsabilitate de epurare de duhul lumesc.  Dar cine poate trăi și suporta însingurarea dacă nu în cheie evanghelică, ca să nu se vatăme pe sine însuși? Căci dacă ești un om rău, nu poți trăi cu tine însuți căci te auto-otrăvești în propria-ți cu răutate și în sosul  neliniștii interioare insuportabile. De aceea e preferabil să le răspândești altora în atâtea forme mai mult sau mai puțin deghizate. ,,Prefer să fug de oameni, în loc să-i urăsc”, iată că îi dau dreptate lui Rousseau  în ,,Visări”. A te insingura înseamnă a te dobândi, a te cunoaște pe tine însăți, fără mască. Și o formă de a stopa răul pe care vrând nevrând îl faci altora.   Măcar o vreme, asta ca exercițiu. Căci binele e cea mai efemeră și răstalmăcită stare. Despre bine se cuvine să ne smerim a crede că îl facem, mai ales când ne cuprinde febra lui.