,,Spre ziua cea neînserată” Viața Elisabethei-Behr-Sigel(1907-2005)

Despre femeia teolog Elisabeth-Behr-Sigel(1907-2005) s-a scris poate cel mai mult, spre deosebire de alte figuri feminine ale spiritualității ortodoxe(vezi Myrrha Lot-Borodine). Mă întreb cum ar fi arătat destinul de teolog al Ancăi Manolache dacă acesta n-ar fi trăit în spatele Cortinei de Fier .

De câte ori am avut discuții despre  Elisabeth-Behr-Sigel mi s-a întâmplat foarte des să fiu avertizată cu precauția: ,,Ai grijă. Vezi că a fost cam feministă!...” ,,Nici o problemă, dar o și înțeleg.” Nu a fost o feministă, poate o restauratoare...  Menționez din start că eu nu sunt adepta hirotonirii femeii. 

Am citit cu interes biografia ei extinsă, tesuță cu fragmente din scrisori, corespondențe și note de jurnal, carte scrisă bine de Olga Lossky și tradusă în românește iarăși bine de o altă doamnă, Aniela Siladi. Apariția acestei cărți în limba română cu binecuvântarea a Mitropoliei Clujului este un mare câștig pentru noi, cel puțin din două motive pe care le voi enunța mai târziu.

După ce am închis cartea, am stat  și  m-am gândit ce pot să-i reproșez acestei femei, sau ce minusuri pot să-i depistez. Și,  nu prea am avut ce cusururi să-i aduc. Ba din contră, constat că, da, este un exemplu de femeie creștină  foarte lucidă(nici o pasivă acceptare!) care le-a cam înfăptuit pe toate fără să jertfească  ceva în detrimentul altei sarcini. Evident, cu eforturi suplimentare față de un bărbat-teolog, bucurându-se  de o longevitate generoasă(98 de ani).

O minte ascuțită cu o capacitate excepțională de analiză aprofundată și de sinteză, cu un spirit critic (bun!)  precum strălucirea unei lame de sabie, erudită  cu structură de filosof, licențiată în litere și teologie protestantă, cu un episod biografic de pastorație luterană, soție, mamă a trei copii, ulterior bunică și străbunică fericită, creștin activ încă dinainte de convertire la Ortodoxie,  publicistă prolifică, Elisabeth Behr-Sigel nu a cedat niciodată, sau nu a fugit ca o lașă din fața greutăților vieții de care nu a fost scutită. Din punct de vedere material și financiar a dus o viață modestă, iar  după moartea soțului ei când putea să aleagă o viață  de  pensionar tipic liniștit, găsește resurse să înceapă o nouă existență activă și implicată în viața Bisericii odată cu  mutarea ei  într-un nou apartament de la periferia pariziană.  Decizie luată la sfatul bunului ei prieten, pr. Lev Gillet. Sporadic va preda la Facultatea de Teologie.

Fire extrovertă cu vocația dialogului, având privilegiul unor prietenii alese, va rămâne mereu o ființă solară, capabilă să se bucure de ce îi oferă viața: să înnoate, să-și petreacă vacanțe în insulele grecești, să conducă mașina până la o vârstă foarte înaintată, să călătorească mult chiar și peste ocean sau în Orientul Apropiat, în Grecia, chiar și în România sau în Rusia, mereu deschisă dialogului interconfesional și cultural. Copiii-i deveniți adulți i-au fost mereu aproape.

 E de admirat  puterea ei de a-și face cunoscute și de a-și apăra cu argumente solide  și susținute idealurile și crezurile. O face cumpătat, sub ascultarea Bisericii dreptslăvitoare, niciodată fără o consultare prealabilă ori un sfat/încurajare ori binecuvântare din partea vreunui părinte de încredere. În ,,aventura” ei spirituală,  uneori cu o ambiție forțată și poate ,,smintitoare”, încearcă să lege punți între Bisericile din Occident și Răsărit,  intermediază conflictele dintre generații în comunitățile ortodoxe îmbătrânite, propune soluții pe temeiuri evanghelice la  rezolvarea problemelor dificile ivite între laicatul ortodox și cler. Combatantă a tradițiilor naționaliste excesive ori patriarhale-anchilozate în defavoarea trăirii dinamice în duh și adevăr, mai ales în ultima parte a vieții sale,  a înțeles că o revigorare a Bisericii ar veni cu siguranță de la o rediscutare a rolului și rostului femeii în Biserică. Aceasta datorită situației reale în care prezența și implicarea femeii  în biserică o depășește cu mult pe cea a bărbaților. Astfel,  atinge și pune problema spinoasă a revenirii la diaconat a femeii chiar unor mari ierarhi ai vremii. O susținere sinceră în acest sens a găsit-o la Mitropolitul Antonie de Suroj, la episcopul J. Kovalevsky precum și la alții. Aștepta cu nădejde un mare Sinod ortodox care să lămurească această chestiune necesară în supraviețuirea comunităților creștine actuale.

 În fond, miza lucrării sale misionare constă în regăsirea și aplicarea în practică a demnității câștigate de femeie în lume și în  Biserică odată cu venirea lui Hristos  Cel ce  plinește toată Legea și redefinirea ei în raport cu bărbatul. Căci încă după două mii de ani de creștinism rostul și rolul femeii  este tributar cu unele excepții unei mentalități restricțional-patriarhale cu aspecte vechitestamentare, sau mai grav, unei gândiri fundamentaliste apropiată de șharia islamică. Dincolo de discuțiile despre hirotonia femeii, în conflictul dintre rolul bărbat/ femeie atât de disputat  în mediile feministe dar și în cele  tradiționalist-conservatoare refractare, într-un fel, îndrăznesc să cred  că poziționarea doamnei teolog tinde spre ceea ce Alice Voinescu definea în problematica feminină nevoia ,,gestului împăciuitor”,  fiind adevărata misiune a femeii pentru omenire ce aduce  adevăratul progres al acesteia(omenirii) spre care tânjește mereu de-a lungul istoriei. Prin femeie se manifestă dorul de preînnoire a omenirii.*

 Reaua înțelegere și practică de subordonare sau supunere fără drept de apel a  femeii în Biserică tratată ca și cum ar face parte dintr-o subspecie umană ce merită cuvenita pedeapsă, vezi păcatul venit în lume prin femeie și acel clamat ,,femeia să tacă în Biserică”, ori limitarea rolurilor ei la naștere de prunci, sau prejudecata masculină orgolioasă  că femeia e lipsită de capacitatea  de inteligență și cogniție caracteristice bărbatului, ori de capacitatea de contemplație mistică a acestuia, au ca rezultat replica agresivă și anarhistă a ideologiei feministe. Una din observațiile Alicei Voinescu este faptul că femeia trebuie să fie conștientă că îi lipsește obiectivitatea sentimentală, ceea ce, adaug eu,  nu înseamnă că obiectivitatea bărbatului e mai sănătoasă, ferită de posibile alte tare. În cazul lui, orgoliul de sine o poate păgubi, însă amîndorura Hristos le este sursa obiectivității. ,,Nu îi lipsește femeii nici puterea de abstracție, nici puterea de judecată, dar îi lipsește încă antrenamentul de a uza de aceste însușiri fără amestecul sentimental. Dacă se ferește de sentiment este pentru că sentimental nu cunoaște măsura, devine ușor excesiv.Prin urmare ea reprimă puterea cu vocea inimii, face loc în conștiință ideilor, dar, fără să-și dea seama, sentimental se răzbună, intrând în conștiință pe nesimțite, îmbrâncind ideile, furându-le masca și instalându-se stăpân-de data asta mai primejdios, fiind nebănuit-sub chipul sever al ,,credințelor”, al ,,convingerilor”, pe care femeia le crede obiective dar nu sunt decât intransigente. Aceasta se petrece cu tot ceremonialul obiectivității, adică în defilarea unei armate de argumente logice!E poate punctul pe care se ivesc, între bărbat și femeia modernă, cele mai aprige neînțelegeri!
 Pe de altă parte, nevoia de obiectivitate ia, la unele femei, o nuanță de pedanterie, de cinism la altele. Pedante sunt cele care țin morțiș la ce știu ele, fără îngăduință pentru alte păreri, cinice apar celelalte, care de dragul obiectivității nu reprimă numai sentimentul, ci se leapădă de el!
E de observat că pedantismul și cinismul se îndreaptă, în focul obiectivării, împotriva celor ce îl hrănesc. Femeia devine pedantă până și în devotamentul ei față de lucrul întreprins, și cinică împotriva ei însăși, distrugându-se prin muncă excesivă.”** 

Că Hristos a lucrat în viața Liselottei(numele prescurtat și de alint), se observă în pasiunea ei tumultoasă pentru pr. Lev Gillet.  O frumoasă prietenie ce i-a legat  a durat cincizeci de ani. Elisabeth dă mărturie onestă de slăbiciunea îndrăgostirii și dependenței ei de acest om minunat, însă datorită  înțeleptei gestionări a relației lor, venită cu precădere din partea smeritului și prudentului părinte L. Gillet care ,,pozează” în om dificil, legătura lor rămâne mereu ancorată în Hristos și  curățată de orice reziduri sentimentale care iar fi putut deteriora valența. Notează undeva:,,...Obiectul iubirii omenești apare ca o simplă momeală de care se slujește pescarul dumnezeiesc.”(p. 364) Abia după moartea călugărului atipic se naște  rodul roditor al acestei adevărate prietenii care i-a legat o viață; doamna teolog  îi va închina o carte  de șase sute de pagini  intitulată ,,Un călugăr al Bisericii de Răsărit”.

,,Spre ziua cea neînserată” este o carte deosebit de interesantă și pentru că dezvăluie, pe lângă pleiada de nume grele a marilor teologi din diasporă pe care i-a cunoscut și care au marcat-o pe doamna Elisabeth, modul în care această generație prețioasă multietnică a încercat în Occidentul secularizat cu o cultură tot mai globalizată, să mențină flacăra aprinsă a credinței Bisericii Răsăritene. Experiența și efortul lor sunt foarte importante și valoroase pentru noi. Ținuți sub obrocul istoriei zeci de ani dar poate și feriți, ne lovim din ce în ce mai intens de problemele pe care le-au întâmpinat ei atunci. Chiar mai ,,sofisticate”.Trebuie să avem înțelepciunea smerită de a ne folosi de soluțiile lor și să învățăm din greșelile lor. Asta este extraordinar în special  la Diaspora rusă, că a încercat o continuitate actualizată/reevaluată/recalibrată a sintezei gândirii și viețuirii ortodoxe răsăritene într-o lume postmodernă eclectică și deconstructivistă. Ba mai mult, a devenit ferment în  aluatul care tinde să dospească frământătura lumii într-o perioadă  asemănătoare cu păgânătatea decadentă a Imperiului roman din vremea răspândirii creștinismul apostolic. 
La 26 noiembrie 2005, Elisabeth  Behr-Sigel se stingea din viața-i  pământească  pentru a se înfățișa în sfârșit deplin înaintea Dumnezeului Celui Viu  și trecea pe celălalt tărâm să-și întâlnească nenumărații ei buni prieteni.  O femeie ca un adevărat om integru.

Corina Negreanu

*Despărțirea însușirilor sufletești, în bărbătești și feminine, a săvârșit-o natura, pentru scopuri ce ne întrec înțelegerea. Dar, după cum desființarea deosebirilor acestora poate fi primejdioasă, nu e mai puțin primejdioasă și exagerearea deosebirilor până a le face inconciliabile și a le transforma în metehne! Ori se ajunsese într-o vreme la această exagerare. (...)În fundul sufletului ei, femeia care s-a zvârlit în tărâmul necunoscut al unei munci străine de ea, nu râvnește decât la valorificarea posibilităților ei pur și simplu omenești, alături de cele specific feminine. Este o nevoie legitimă de a adânci valoarea omenească, sub profilul feminin. Ea simte că vremile pentru a-și împlini sensul lor cer un tip nou de om., Alice Voinescu, ,,Scrisori către fiul și fiica mea, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994, p. 129.
** Alice Voinescu, ,,Scrisori către fiul și fiica mea, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994, p. 128.

Eveniment

Duminică, 26 octombrie, după Vecernie, lansare și discuții pe marginea cărții cu Pr. Cătălin Pălimaru, Aniela și Paul Siladi. Moderatorul serii Pr. Ciprian N.