cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

........

........
foto/ Corina Negreanu -Andrei, marea și pescărușii

marți, 25 februarie 2014

Revista Arthos 2/2014


Dosar tematic: Sfânta Împărtășanie






















luni, 24 februarie 2014


Am scris odată un text, sub inspirația celor trei mai minunați ai mei: tatăl meu, soțul meu și Sf. martir Pavel Florenski. Îl reiau azi cu mici adăugiri, pentru  a mea Rara Avis, la aniversară...

cedrii Libanului

De ce iubim bărbații?


Pentru că, bărbații, devin interesanți abia atunci cînd își depășesc stadiul virilității, al masculinității barbare, sau,  mai subtil, când nu mai sunt tributarii prejudecăților mentalităților masculinizate*, căci dacă bărbații sunt și rămân doar bărbați-cum spunea Pr. Alexander Schmemann- sunt pur și simplu generatori de plictiseală greu de suportat. 

Îi iubim pentru că, ei știu că nu este suficient să fie curajoși, demni, bravi, decenți,  plin de principii, raționali și raționaliști, pricepuți, calmi, ascultători, sensibili, generoși, virtuoși, cu spirit critic, polemici,  cu umor, plin de norme și reguli mai mult sau mai puțin bigote.Nu se amestecă în mărunțisuri.

Îi iubim pentru că nu se lamentează, nu sunt agresivi verbal/fizic/psihic/spiritual(persuasivi),  nu sunt meschini, egoiști și egolatri, posesivi, suspicioși, nevrozați, grobieni, răzbunători, hachițoși, pălăvrăgioși,  clevetitori, auto-suficienți ori ultrastructuraliști, plini de sine, dornici doar de  propria lor afirmare, capricioși, incoerenți, orbiți, disperați sau orgolioși, comozi,  taxând mereu stângăciile și incongruențele femeilor cu acel raționalist  vanitos deja clișeu:,,Eh... așa-s femeile!...La ce bun  să te aștepți de la ele!..."

Îi iubim pentru că ne pregătesc cafea, ne prepară și ne așează  masa, spală vase, măcar ca  excepție de la regulă, ne  trag scaunul pentru a ne așeza la masă și ne așează haina în cuier; ne oferă din când în când daruri.

Îi iubim pentru felul cum își poartă cămașa albă, feciorelnică, duminica și în sărbători, desprinsă ca o prelungire din pânza Mahramei dusă regelui Abgar.

Dar mai ales îi iubim pentru că sunt domni. Da, da..., ,,domni", dar de altă  semantică decât cea referitoare la numirea unei autorități pământești sau neapărat de spiță nobiliară, ci  aceea   provenită  din numirea și recunoașterea lui Hristos ca Domn  al nostru. Căci bărbatul -cap al femeii(și nu simbolic) - cum îl numește Sf. Ap. Pavel, trebuie să fie cinstit si iubit de femeie,  capul acestuia fiind însuși Hristos( nu simbolic ci ca  praxis-model). Adică îi iubim și mai mult când sunt  realmente ,,imitatio Christi” la modul cel mai profund, cel mai înalt, și paradoxal, cel mai banal cu putință. Când devin atenți și delicați cu femeile în toate; nu  osândesc niciodată, nici pe ele, nici pe Dumnezeu(vezi scuza și acuza adamică, scrupul acoperirii de conștiință: ,,...femeia pe care mi-ai dat-o, ea m-a facut să cad în păcat...”).

În Evanghelie,  Hristos se poartă ireproșabil cu toate femeile, nici măcar nu le ceartă  așa cum face cu fariseii, cu Apostolii, Iuda, Petru ..., cu bărbații. Nu face morală, nu le disprețuiește pe  niciuna. Nici  nu e cinic, ironic, caustic, sarcastic, nu le apostrofează.  Fie că e samariteancă, ori desfrânată, ori puțin credincioasă. Le înțelege la toate ne-voile. Când le privește în ochi, vede dincolo, așa, ca și cum ar fi desăvârșite, cu ochii care văd frumusețea firii dorită și gândită omului din veșnicie de Dumnezeu Tatăl.  E Domn, e maximal gentil, protector, ocrotitor. Le convinge  nu învinge să se redobândească pe ele, ca femei.   E uimitor și uluitor. 

Și astfel, 
îi iubim pe bărbați, căci însoțindu-ne cu ei, ne descoperim libertatea firească a spiritului și duhului.  Suntem vii.
Suntem viață.






*sfinții sunt cei care au depășit asta

sâmbătă, 22 februarie 2014



N-am nici un merit să cred, m-am născut așa! Caut în tot trecutul meu și nu găsesc nici o întâmplare care să mă aducă zilnic la credință, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o  suferință care să mă întoarcă cum întorci o mănușă, nici un foc alchimic care să mă topească și apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniștit, așa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul, fără știrea și voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, și îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aș fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine îl prinde dintr-o dată... Ați văzut ce socoteli lungi și încurcate trebuie să faci ca să explici unor persoane o problemă pe care alții o intuiesc numaidecât? Celebrul Inodi, aproape cretin, găsea dintr-o dată, cu simplu calcul mintal, rădăcina pătrată a unui număr cu zeci de cifre...Fericiți cei ce nu au nevoie de logaritmi mistici sau religioși ca să-l afle pe Dumnezeu. Ce simplă este credința! Domnilor, iertați-mi îndrăzneala, dar aș pune între fericirile de pe munte și pe aceasta: fericiți câți se nasc credincioși. Despre unul ca acestea a spus  Domnul prin gura psalmistului: ,,încă din pântecele maicii tale te-am ales”. Încă o dată, nici o luptă patetică, cu lumea ori cu mine însumi, nu mi-a încercat credința.
Departe de mine a socoti credincioșia ereditară. E cu atât mai mare prețul celor care capătă credința mai târziu, cu lupte și exerciții, după mari încercări și eforturi, așa cum pe planul fizic japonezii, pitici, au realizat prin educație o rasă de japonezi atleți, grație unui regim special de mâncare și de practică fizică.
Dar cei mai mulți dintre noi ne naștem în chip normal tipi credincioși, și numai educația modernă, faustiană, ne abate de la tipul primitiv; așa cum ne orășenează trupul, ne alterează și spiritul. Domnilor, nu știu dacă este de rigoare să repet toate banalitățile care însoțesc confesiunile de acest soi.
Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea. Părinții mei, oameni simpli, au fost pioși de o credință neabătută de nici o clipă de șovăire sau de îndoială. Practicanți moderni, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieții lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărțile religioase și rituale. Biblia cu Vechiul și Noul Testament, Viețile Sfinților, Mineele pe care le împrumutam lunar de la biserică. Păstrez și acum psaltiri și ceasloave de atunci, cu litere chirilice, a căror rost l-am deprins bucherisind bucoavne sfinte. Și mama și tata, ca toți oamenii de la țară, erau mari pasionați ai cititului, mai ales al cititului cu glas tare, ca la strană. Când ne-am înălțat puțin, am trecut noi, copiii, la rând, să le citim lor.
Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini și străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoți în familie.
Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaș stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle...Nu e nici o poezie, nici o poză... E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriașă... Stau pe un mal cu flori și mă uit în zare. Și simt si acum fericirea acelei sigurătăți copilărești plină de o mare, de o nespusă, aș zice de o mistică așteptare. Așteptam de atunci ceva  ce aștept și acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, și așteptam cu siguranța, atunci, că va veni... ”(V. Voiculescu,  extras din Confesiunea unui scriitor și medic, vol. ,,Gânduri albe”)



vineri, 21 februarie 2014

Eveniment/anunț




Joi, 27 februarie a.c., ora 20, va fi o seară dedicată unuia dintre marii sfinți și dascăli  ai Bisericii, Sfântul Grigorie de Nazianz. Invitați: pr. Adrian Podaru, pr. Dinu Grigore Moș, pr. Cătălin Pălimaru. Evenimentul va avea  loc la Biserica Ortodoxă a Studenților din Cluj Napoca, str. B.P.Hasdeu nr.45, cu prezentarea cărții preotului  patrolog și  bizantinolog  John A. McGuckin  Sfântul Grigorie de Nazianz. O biografie intelectuală, tradusă în limba română de pr. Adrian Podaru,  apărută recent la Editura Renașterea, Cluj Napoca.  Vă așteptăm cu drag!  

miercuri, 19 februarie 2014

Dreptate și procedură(nedelicată)

Vezi și articolul scris de Paul Curcă Bătălia s-a încheiat, războiul continuă


Lot punându-și viața pentru oaspeții lui
și orbirea păcătășilor(Facere 19, 1-11)
sursa aici
În ,,Portret de teolog” Anca Manolache  povestește un episod relevant  din cei șase ani de închisoare pe care i-a executat din cei nouă ani la care a fost condamnată  pentru... ,,omisie de denunț”, în  anul 1959. Adică, pentru că nu pârâse Miliției o persoană terță (un avocat apropiat de Iuliu Maniu, soțul profesoarei ei de  franceză din liceu, o doamnă  excepțională în calitate de om și profesor) care se ascundea de persecuția regimului comunist.  Era considerată astfel ,,dușman al poporului”. Amintesc periplul închisorilor A. Manolache: Jilava, Miercurea Ciuc, Arad și Oradea.
S-a întâmplat la Oradea, unde condamnatele lucrau în ateliere cam 8-9 ore pe zi, după care aveau în program obligatoriu două alternative: fie  plimbarea prin cameră, fie statul în poziție de șezut pe pat fără posibilitatea de a se putea întinde pe orizontală. Se subînțelege aici traiul, subnutriția și viața amară a închisorilor comuniste, poate și mai greu de suportat pentru femei(vezi și cazul Lena Constante). Găsiră în cele din urmă o alternativă de a ascunde cu rândul câte o persoană care să se poată odihni (întinsă la orizontala patului) camuflată în spatele a trei persoane, astfel încât  gardianul să nu poată sesiza ,,neregula” prin vizetă. Dar, s-a întâmplat ca  odată, intempestiv,  să dea peste ele și să le ceară sub amenințare să  declare cine era ,,vinovata” care urma să fie pedepsită la carceră.
Stupoarea Ancăi Manolache, dar și a altor fete mai tinere, a fost  să constate modul  atât de ,,voluntar” al  declarațiilor  venite neașteptat din partea a două doamne care, până atunci, erau luate drept model de comportament cu valori morale, principiale, sănătoase. Ambele erau admirate tocmai pentru că susțineau cauza   imperativă  a principiilor dreptății și adevărului necondiționat care le călăuzeau viața. Adevăr care,  le-a pus în situația de a pârâ o persoană amârâtă cu atâta seninătate, și de a-și argumenta situarea față de realitate.
Întâmplarea  răvășitoare o determină ca teolog să înțeleagă nuanțele în care adevărul pretins  în numele justiției și corectitudinii are valoare, sau din contră, vremelnic, poate avea consecințe catastrofale pentru semeni, dacă nu este luată în calcul însoțirea lui de iubire, de milă și îndurare.  ,,Este aici o întreagă teologie, dacă nu toată teologia ,,Eu sunt Calea, Adevărul și  Viața!” Fără iubire, ,,adevărul” nu este  decât o realitate, dacă este și aceasta, dar o frântură. Iar realitatea nu este decât o agendă fărâmată, ,,Eu” este ,,Cel ce sunt”. Este iubirea.”(p.32)
Ca Anca Manolache, de omisie de denunț,  au fost foarte mulți  oameni de caracter închiși și condamnați la ani grei de pușcărie de către regimul totalitarist comunist.Sute și mii de condamnați! Și asta numai pentru că au fost oameni care au împlinit porunca lui Dumnezeu. Pentru că nu au voit să mai adauge altor semeni greu peste/la greu. Părintele Arsenie Boca și mulți-mulți alți preoți duhovnici, la fel... A fost șantajat până la moarte, ba i s-a  oprit definitiv slujirea,  a săvârșit închisoare, în fond, nevinovat fiind.

Biserica nu poate fi o instituție omenească care-și face datoria ca oricare alta, ci i se cere mult mai mult,  este locul de scăpare(Numeri 35, 9-29) pentru toți asupriții și chiar asupritorii veacului acestuia. Dreptatea lui Dumnezeu  nu coincide (spre fericirea noastră)  cu dreptatea omenească, în cele mai dese rânduri. Omul  și mântuirea lui atârnă  de mila Lui Dumnezeu.

duminică, 16 februarie 2014

Scurtă explicație la ,,Ce caută iepurele ală mort acolo?”...



De la vânaturile pictate iscusit de Melchior d'Hondecoeter sau Jan Fyt la  Cerbul cu coarne de aur vânat de Sfântul mucenic Eustachie Plachida


pictură de Jan Fyt
sursa aici

Nu știu. Așa mi-a venit. De fapt,  mi se trage de la o cărticică pe care am ținut-o ceva timp într-un teanc de cărți, lângă pat, până i-a venit rândul... Căci am lăsat-o în așteptare după ce am răsfoit-o din câteva  priviri și  rânduri cetite.  Am avut impresia la primă vedere că e șocant de simpluță, cu versuri și comparații descriptive, cu unele locuri comune, ca o joacă de-a mai spune ceva despre tine și lume sub forma poeziei și a cugetărilor sau maximelor. Mi se trage de la Facebook o anumită reținere să mai citesc tot felul de gânduri sub formă de ,,concentrate”. Cartea și are un aspect cu un ,,ceva”  ludic implicit, de povestioară. Dar, poate, marile adevăruri și marile împăcări ale omului cu sine însuși și cu lumea sunt spuse mai bine sub forma poveștii. E vorba de o ,,Carte de despărțire”. Ultima apariție editorială  a ieromonahului(care se îndeletnicește și cu scrisul de pe urma căruia a luat și premii) Savatie Baștovoi.  E scrisă din perspectiva morții, cea  care dă reflecțiilor, raporturilor noastre și gusturilor subiective,  o anume obiectivitate asupra oricărui amănunt  de existență petrecut sau nepetrecut. E perspectiva subiectivității  ,,bune”, ,,admise” , deparazitată de patimi, adică de subiectivitate obiectivă(cu ochii lui Dumnezeu) aflată mai în proximitatea  gândirii hristice.(Să nu ne facem iluzii, orice gândire umană, oricât de obiectivă/cerebrală pare a fi, tot e insuflată de un mic afect, chiar dacă pare a fi golită de orice urmă  ,,profană” de emoție). ,,Într-o zi mă voi goli de orice dorință./ Atunci mă vei vedea la capătul gândurilor/ privindu-te/ ca și cum nu aș fi plecat niciodată.”(La capătul gândurilor)



Citindu-i apoi integral cartea, versurile sale  mi-au adus  în față frumusețea descriptivă(însă fără a fi sterilă),  din  pictura flamandă,  olandeză sau ,,still life”.  Căci despre suprarealiști și neo-expresioniști, numai de bine! Vânatul, vânătoarea,  m-a preocupat și pe mine. Noi creștinii suntem și vânat și vânători! Concomitent! Ca să dobândim viața veșnică! Ne lăsăm vânați de Dumnezeu, „Căci nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi…”(In. 15:16) le spune Mântuitorul Hristos  Sf. Apostolilor. Sau, atunci când i se arată lui Blaise Pascal : "Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit. Aşa că nu fi neliniştit."
,,Scopul vieții este dobândirea Duhului Sfânt”, spune Sf. Serafim din  Sarov, ceea ce implică agilitatea, asaltul și dexteritățile vânătorului în a-și urmări prada prin desimi de pădure sau dune deșertice.
,,Cartea de despărțire” este o carte de credință  și viață scrisă mai mult  în necuvinte, ce ocoloște cu evidență hiper-conceptualizările teologice, limbajul de specialitate, filosofiile sofisticate și termenii  doctrinari ai  teologiei sistematice. Nu ai să găsești manierisme laborioase  și seducții intelectualiste de paradă paideică, desfășurate prin termeni din aceia precum:  enipostaziere, entelehie, eshatologie, holism,  kerigmatic,  masoreic mistagogie, teandrie, transubstanțiere, zoomorfism etc...Autorul Savatie Bastovoi stăpânește abilitatea de a nu închide și fereca explicațiile despre viață și Dumnezeu prin aceste formule și termeni pretențioși. Textele scrise sunt suple precum o linie de fracție, simple și limpezi în conținut  precum o apă de izvor neînceput.
 Deși  împărțită în  șapte capitole-le-aș spune-(Carte de Despărțre, Cântece,  Cerbul,  Ivirile lui Dumnezeu, Cuvinte pentru  deșertăciunea căutărilor omenești și pentru aducerea aminte de moarte, Adunarea de cuvinte despre dragoste și iertare,  Zece sfaturi), cartea pare a fi construită în trei stări sau trepte:  starea I -poezie-stări sufletești, definiri; starea a II-a-iluminări, costatări resemnate, învățăminte ,,Cuvinte despre deșertăciunea căutărilor omenești...”, și apoi  starea a treia- ,,Zece sfaturi”  înțelepciuni de Pateric  actualizat, adică...,  de metodă și practică instrumentală a cum să te lași vânat pentru a obține vânatul cel mare-Duhul Sfânt, chiar dacă pari până la sfârșit un învins, și de multe ori,  fără succes, sau  un om ratat.

,,Omul aleargă după frumusețe, dar când o află își rănește inima cu ea.Prin dorințele sale omul își înmulțește suferința. Omul râvnește să câștige dragostea altui om ca și el, dar când o află vede că și aceasta este deșertăciune.”(p. 50)


,,Oamenii care caută să fie învingători cu orice preț, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra șansa să înving la urmă. Odată un episcop mi-a lăudat pe cineva : ,,Vă dați seama, omul acesta a avut doar note de zece, nici un nouă! E extraordinar, nu-i așa?" I-am răspuns: ,,Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. ,,De ce?”, m-a  întrebat episcopul surprins. ,,Pentru că ei nu știu să piardă, iar omul care nu știe să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică.”(p. 75)


Când i-am citit romanul ,,Fuga spre câmpul cu ciori", poate și vârsta noastră apropiată  ce presupune aceleași vremuri trăite, am avut senzația că eu aș fi scris cartea în marea ei parte, așa cum resimt atât de  intimă această poezie:

Cerbul

 Odată am hrănit cu lapte
un pui de iepure de câmp
și mi-am petrecut ziua lângă el,
și noaptea l-am culcat
într-o ladă cu cârpe,
și l-am ferit de ochii lacomi
ai pisicilor.

Am petrecut și a doua zi,
și a treia zi tot cu el.
Și îmi cheltuiam dragostea
mea copilărească
până când, într-una din zile,
a murit.

Tatăl meu îl adusese,
zicând ca l-a găsit sub o tufă.

Altădată mi-a adus acasă
un pui de căprioară
și, iarăși, mi-am lipit
sufletul de ea,
și am petrecut împreună
zile întregi,
deși știam că va muri.
Și a murit.

Atât de mult mă fascinau,
fiind copil, jivinele sălbatice,
încât, de multe ori,
plecam în căutarea lor
pe dealuri și prin păduri.
Și, uneori, mi se-ntâmpla
să le și văd.

Atunci mă întorceam acasă
ca un cuceritor.

Odată, îmi amintesc,
venise tatăl meu acasă
și-mi zise că a văzut un cerb
cu coarne mari.
Iar eu, se înțelege, l-am crezut,
deși nu i-am cerut nici o dovadă.

Iar mai târziu, tot el,
mi-a zis ca nu există Dumnezeu
și l-am crezut.

În viață am hoinărit
umblând printre oameni
ca printre copaci,
cu gândul tot după animale rare,
ca și copilul de altă dată,
deși acum nici eu nu mai știam ce căutam.

Atunci Te-am văzut,
o, Dumnezeule,
o, cerbule de foc
care m-ai doborât în goană cu copitele!

De atunci mă cobor
în fiecare seară din pădurea mea
ca un soldat rănit
și-l caut pe tatăl meu
ca să-i povestesc despre Tine.

Poate că aș zice:
"așa este Dumnezeu
ca și cerbul despre care
mi-ai povestit că l-ai vazut
pe cand eram copil
si, deși nu mi l-ai adus
să mi-l arăți, eu te-am crezut".

Dar satul meu s-a făcut de acum
ca o pasăre care se mută mereu
de pe un deal pe altul
și-i duce pe toți
tot mai departe și mai departe.



Sf Eustachie Plachida-Praga
(foto: C.N.)

miercuri, 12 februarie 2014

Despre natură și animale...peste care omul a fost pus stăpân dar nu în sens barbar/tiranic /indiferent ci de protector/tată ocrotitor al universului și întregii făpturi

 pui de privighetoare


Cred că am lăsat să ne scape din viziunea cosmică o relație personală, afectivă, concretă, cu elementele naturii, mai ales cu cele  însuflețite, cele care pot exprima ceva într-un anume mod. Poate că atenția încordată în angajarea spre mântuire a lăsat să ne scape că ideea de comuniune nu se limitează la planul umanului. Poate că trebuie să ne amintim că lumea animalelor a fost creată, precedându-ne, în vederea înfrumusețării ambientului care ne aștepta.
Domesticirea animalelor, atâta cât este ea, înseamnă nu numai nevoia omului de a-și păzi casa cu un câine credincios. A însemnat și o trezire în animal a unei afecțiuni nebănuite, o dăruire a lui, o fidelitate a lui până la moarte, care a devenit proverbială. Iar modul în care cele mai multe își îngrijesc și-și cresc puii, o spun cu toată seriozitatea că poate concura cu brio în exercitarea maternității umane. Nu pot fi de acord că  pe ele le dirijează instinctul(căci uneori și pe noi ne dirijează abundent).  Desigur este și instinct, dar nu numai atât. Câinele nu se lasă omorât pentru stăpân numai din instinct.
Poate că aici ar avea ceva de spus Sf. Maria Egipteanca( o altă Magdalenă a Bisericii noastre), dacă am întreba-o ce conversații avea cu animalele pe care le-a întâlnit și ce-i  povestea leului deșertului, care a fost găsit veghindu-i trupul ei fără suflare. Sau, ce ne-ar mai putea spune Părintele Cleopa, care ne povestea cum a întrerupt lectura unei pagini sfinte, așteptând ca mica pasăre care se așezase pe carte să se odihneacă, iar sfântul să-și reia citirea numai după ce vietatea și-a luat zborul. Ne-ar spune și Sfântul Dimitrie din Basarabi ce simțea pentru micile făpturi pe care se silea să nu le strivească, de s-a pedepsit toată viața pentru că, din neatenție, călcase și omorâse o păsărică!
Dar nu-i întrebăm pentru că, firește,  prevalează dorința proprie spre mântuire, grija de noi, oamenii, ceea ce nu poate fi decât foarte corect. Cred totuși că nu e suficient,  cel puțin în teologie să găsim loc acestei probleme adiacente. Căci să nu uităm că mântuirea nu este individuală(decât în hotărârea proprie) ci e lucrare-împreună cu cei ca noi și cu cei mai mici ca noi, cu care Providența a îmbogățit universul. Iar dacă lumea ,,celor care nu cuvântă” ar părea unora inferioară, să reținem măcar ceea ce se produce în noi în acest exercițiu de a milui pe cel sărac, neputincios, flămând, înfrigurat. E un exercițiu de iubire care se răsfrânge și asupra noastră, împărtășindu-ne din ea și noi și necuvântătorul. Nu vom fi mai săraci,  dăruind  ,,Dăruind vei dobândi”. Exercițiul iubirii nu obosește ci împlinește ființa umană dar și emană căldura duhului în viețuirea creației.
Chiar dacă e greu de încercat, reușita este asigurată de Cel care ne-a amintit : ,,Milă voiesc, iar nu jertfă”(jertfa cea sângeroasă a iudeilor).(Portret de teolog Anca Manolache în dialog cu Nicoleta Pălimaru, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 60-62)





luni, 10 februarie 2014

"Când vom fi din nou împreună”


Documentar-reportaj-mărturii TVR2:

"Când vom fi din nou împreună” Maria Pillat-Brateş-o pictoriţă ce aparţine generaţiei interbelice. 
 Redactor: Mariana Ioniță 
Imaginea: Dinu Mărgărint 
Realizator: Roxana Chiriță

http://www.tvrplus.ro/editie-rezistenta-prin-cultura-185663



,,Bujori”-pictură de Maria Pillat-Brat
imagine preluată de pe internet

joi, 6 februarie 2014

Teologia la feminin. Anca Manolache (26 ian. 1923- 16 dec. 2013)


Pe 16 decembrie 2013 s-a stins atât de smerit și parcă atât de ,,prea-tăcut” doamna Anca Manolache, o figură feminină marcantă pentru spiritiualitatea ortodoxă românească și nu numai. Redau un  articol scris  de Nicoleta Pălimaru și apărut în Revista Tabor nr. 2 din februarie 2014.




Cărţile şi articolele Ancăi Manolache probează seriozitatea unui teolog înzestrat cu aleasă capacitate
de analiză atentă şi subtilă a problemelor circumscrise spaţiului teologic.
Cercetător riguros, metodic, cu studii de Drept şi Filologie, Anca Manolache întrebuinţează
în scriitura sa, care este un autentic spectacol al inteligenţei, puterii de asimilare şi al talentului,
o „strategie a discreţiei”, pliată admirabil pe un „teribil apetit pentru cunoaştere”, apreciat de autoare
drept „dar nepreţuit al lui Dumnezeu” (1).
Teologia, căreia i s-a dăruit necondiţionat, reprezintă topos-ul unde se mişcă cu dezinvoltură,
mai precis în sfera antropologiei şi a hristologiei, după cum ea însăşi mărturiseşte: „ca predilecţie
a lecturii mele, a fost întotdeauna studierea antropologiei şi a hristologiei. Am constatat că
adâncirea studiilor hristologice ajută la cunoaşterea omului. M-a ajutat nespus de mult Teologia
Sfântului Maxim Mărturisitorul, care aduce noi orizonturi în psihologia şi mentalul omenesc. În
aceeaşi măsură mi-au folosit toate scrierile teologului Vladimir Lossky... am cercetat cu mult interes
poziţia teologică a Bisericilor precalcedoniene. Poate că tocmai ideea centrală a Persoanei
Mântuitorului, ca deţinător al tipologiei umanului, şi apoi ca centru şi Cap al Bisericii, m-au făcut
să privesc cu interes aceste două domenii” (2).
Convinsă că Teologia face parte dintre delectările cele mai profunde pe care viaţa le poate
da, Anca Manolache s-a dedicat cercetării teologice, percepută ca „o urcare la cer”. Însă, teologia
nu constituie doar disciplină de cercetat, ci ajută la „cunoaşterea realităţii”, şi a folosirii intervalelor,
cum a fost şi închisoarea (în 1959 este arestată pentru „omisiune de denunţ”), unde Anca
Manolache a gândit şi a trăit „teologic”: „învăţasem în timpul teologiei mele că diavolul nu-ţi poate
cunoaşte gândul dacă nu-l exprimi”(3).
Conştiinţa teologică îi oferă în detenţie rectitudine morală, şi, în final, o nobleţe cuceritoare:
„Nu i-am întărâtat pe cei care mă chestionau, dar nici nu am voit să-i las să creadă că situaţia în
care mă afl am mă înjoseşte sau mă umileşte. Atitudinea Mântuitorului mi-a fost povaţă”(4).
De o elocventă putere mărturisitoare apare scena dialogului dintre Anca Manolache şi anchetator,
considerat victimă a „tatălui minciunii”: „Întrebată din nou: şi ce-ai să faci dacă nu vei
mai putea «face teologie» şi scrie articole teologice, am răspuns: «voi gândi teologic şi mă voi
ruga». «Şi ce aştepţi de la toate astea?», m-a întrebat. «Mila lui Dumnezeu» am răspuns. Nu ştiu
ce a gândit conlocutorul meu, dar numele lui Dumnezeu parcă a adus pacea în toată încăperea”(5).
„Cenuşiul” zilelor de puşcărie îi prilejuieşte gânduri vii şi profunde, ancorate în credinţa
creştină: „Adevărul nu este tot una cu realitatea”; „Aici este toată teologia: «Eu sunt Calea, Adevărul
şi Viaţa!»”; „Calea spre iubire e lungă, iar închisoarea nu e aşa de lungă. Ea poate fi o cale
către iubire”(6).
Durele tuşe ale suferinţei din închisoare se îmblânzesc prin scris, care anulează disjuncţia
trăită între comportamentul public şi cel privat.
Scrisul său teologic, trăit existenţial şi articulat de lecturi multiple şi de adâncime, merge pe
linia trasată ferm de profesorul şi îndrumătorul de doctorat, Pr. Dumitru Stăniloae, în direcţia
antropologiei religioase.
„Stima pentru cuvânt” o îndeamnă să scrie concis, fără echivoc, iar nucleele refl ecţiei sale,
precum şi dialectica întrebării şi a răspunsului asigură maturitatea rotunjită a scrisului Ancăi Manolache:
„acea cercetare pe care trebuia să o fac citind şi refl ectând pentru a-mi limpezi o idee, a
căuta un răspuns multor întrebări pe care mi le pusesem din anii studenţiei”(7).
O succintă radiografiere a cărţilor publicate înfăţişează un cercetător pasionat, în perpetuă
căutare de subiecte (utilizând o metodă interdisciplinară), ce se impun printr-o neîndoielnică
prestanţă şi acuitate.
Echilibrul entuziasmelor lecturii (Anca Manolache e un cititor instrumentat), al aprecierilor,
dar şi altitudinea intelectuală o determină să ajungă la interpretări profunde, capabile să puncteze
efortul de înnoire a demersului exegetic teologic.
Cea mai personalizată dintre cărţi, cu un profil insolit, Problematica femenină în Biserica lui
Hristos (Ed. Mitropoliei Banatului, 1994) se dovedeşte emblematică prin furnizarea argumentelor
în sprijinul înţelegerii femeii în lumina credinţei creştine, cartea încercuind dubla calitate a autoarei:
de teolog şi absolventă de Drept.
Particulara orientare a interesului spre zona feminină vine din implicarea nu doar pe linie livrescă
prin frecventarea operei privitoare la rolul femeii în Biserică, a teologului ortodox Elisabeth
Behr-Siegel, de o curajoasă abordare, care afirmă că femeia are o „dimensiune antropologică în
planul mântuirii şi în viaţa Bisericii”(8), ci şi prin participarea în calitate de exponent teologic la
„Forumul ecumenic al femeii creştine din Europa”.
Anca Manolache, interpret credincios textului scripturistic, s-a angajat în aprofundarea problematicii
femeii, după ce a observat că „orientările feministe actuale nu se bazează toate pe o
fundamentare teologică”(9).
Dacă scenariul revoltei reprezintă o trăsătură peremtorie a scriitoarelor noastre interbelice
faţă de condiţia feminină constrângătoare, faţă de autoritatea familiei şi faţă de o alteritate masculină
opresivă, după cum scrie Bianca Burţa-Cernat(10), Anca Manolache încearcă o recuperare a
statutului femeii în lumina lui Hristos: „Ar fi nedrept să se acuze Biserica creştină de a nu fi schimbat
în fapt situaţia femeii. Hristos Însuşi a venit ca să slujească, să împace lumea cu ea însăşi şi cu
Dumnezeu, nu ca să modifice structurile existente”(11).
Clarificările şi informaţia riguros expusă formează coordonatele unei contribuţii cu rădăcini
în cercetarea teologică, dar şi în Drept, cursurile cu Istrate Micescu, „o adevărată incursiune în
străfundul înţelegerii umane şi a aventurii ei spre absolutul divin”(12), conducând la limpezirea unor
aspecte privitoare la statutul femeii.
Demersul Ancăi Manolache accentuează diferenţa dintre bărbat şi femeie în orizontul vechitestamentar,
precum şi dedublarea viziunii asupra conceptului de parteneriat bărbat-femeie din
timpul dominării ideologiei comuniste şi subliniază necesara distincţie între femeie şi maternitate:
„femeia nu este o natură, ci o persoană, în aceeaşi măsură ca şi bărbatul. A limita femeia la ceea
ce reprezintă doar unul din atributele feminităţii înseamnă a ignora sau a respinge datele revelaţiei
creştine... Maternitatea nu este o «vocaţie» a femeii, ci una din caractesticile naturii umane”(13).
Viziunea teologică în problematica femeii, dar şi finele sale observaţii au suscitat aprecieri,
cum a fost cea a prof. univ. Mihaela Miroiu: „Datorez destule Ancăi Manolache şi pionieratului său
în feminismul creştin ortodox”(14).
Atrăgătoare este şi suita de eseuri teologice Paşi spre mântuire prin punerea în pagină a
antropologiei eshatologice, care probează acelaşi spirit sobru şi prob.
Aici, talentul formulărilor succinte dar memorabile, ar putea fi asociat cu al părinţilor şi al
teologilor contemporani: D. Stăniloae, Pr. Sofronie, Pr. Paisie Aghioritul: „Pentru creştin, mântuirea
începe azi. Viaţa creştinului are perspectiva eternităţii” (p. 5); „Iubirea a fost şi este motorul
operei de mântuire a omenirii ” (p. 6); „Nu numai Dumnezeu mântuieşte, ci şi omul se mântuieşte
cu ajutorul lui” (p. 7); „Să ne comportăm ca şi cum am iubi” (p. 10); „Zbuciumul sufletesc are rostul
lui în iconomia desăvârşirii” (p. 15); „Aderarea omului la Hristos, ca şi respingerea Lui, sunt
un efect a libertăţii personale” (p. 93); „Activitatea este expresia vieţii” (p. 106); „Creştinismul este
întărit – şi se poate întări – prin Tainele Bisericii, care-i aduc, fiecare din ele, un dar suprafiresc”
(p. 7)(15).
Tainele Bisericii alcătuiesc cuprinsul unei cărţi intitulată Sfintele Taine în Viaţa Bisericii
şi publicată la Ed. Renaşterea, în 2004, ce reuneşte articole din perioada 1978-1990, apărute în
revistele Glasul Bisericii şi Altarul Banatului. Dincolo de această precizare a intenţiilor, în interstiţiile
volumului se ascunde o elegantă geometrie a interpretărilor, ce păstrează nealterată învăţătura
Sf. Părinţi, fiind şi un reflex al meditaţiei şi experienţei personale.
Preeminenţa unor concepte privilegiate ca: iubirea, libertatea, credinţa, conştiinţa, smerenia
oferă o perspectivă lărgită a înţelegerii Tainelor.
Notăm câteva citate în măsură să contureze prin rigoare şi supleţe desenul demonstraţiei
ideii: „Fiecare Taină în credinţa noastră ne cizelează, ne luminează, ne curăţeşte pentru a intra
cuviincios în împărăţia lui Dumnezeu” (p. 129); „Angajarea realizată de creştin prin Botez este
doar amplasarea pe orbita volutelor ce urcă în spirală spre înălţime” (p. 48); „Euharistia e dată
pentru viaţa de veci” (p. 44); „dumnezeiasca Euharistie culminează ca început, mijloc şi scop al
tuturor Tainelor” (p. 61); „în Taina Spovedaniei şi în momentele ce o preced... sinergia puterilor
omeneşti şi a celor divine are dinamismul maxim” (63); „Echilibrul creştinului nu este niciodată
un punct fix câştigat, ci el înseamnă totdeauna lupta cea bună. Echilibrul creştinului este starea
de pocăinţă” (p. 78).
Unii teologi au subliniat originalitatea Ancăi Manolache în privinţa Tainei Căsătoriei, cu implicaţii
eshatologice: „Atunci, în prima pereche de oameni, a infuzat Dumnezeu taina iubirii între
bărbat şi femeie. Aceea este instituirea primordială şi unică a nunţii” (p. 111).
Informaţia ştiinţifică de certă contribuţie, referinţele bogate şi variate din spaţiul românesc
(Pr. Stăniloae, Pr. I. G. Coman, Pr. Benedict Ghiuş, Pr. Liviu Stan, Pr. Ene Branişte, Pr. D. Fecioru)
cât şi din cel străin (Silvestro Zedda, Pierre Grelot, Berdiaev, Bulgakov, O. Clément, Evdokimov,
Kelly, Eva Firkel, Eleonor Maccoby, Odette Thibault, C. Spicq, Pierre Gallay, Angelo Penna, J. Jeremeias
ş.a.) sunt viabile, dinamice şi ne încredinţează că ne aflăm în prezenţa – memorie a unui
teolog sobru şi avizat, plin de vitalitate, numit Anca Manolache, căreia timpul îi va confirma, cu
siguranţă, importanţa valorică.





1 Portret de teolog, Anca Manolache în dialog cu Nicoleta Pălimaru, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 46.
2 Portret de teolog, ed. cit., p. 19.
3 Portret de teolog, ed. cit., p. 26.
4 Ibidem.
5 Idem, pp. 26-27.
6 Idem, p. 32.
7 Idem, p. 42.
8 E. B. SIEGEL, The ministry of women in the Church, Oakwood Publications, Redondo Beach, 1991, p. 106.
9 Portret de teolog, p. 50.
10 BIANCA BURŢA-CERNAT, Fotografi e de grup
12 Portret de teolog, p. 47.
13 Problematica femenină, p. 31.
14 MIHAELA MIROIU, Nepreţuitele femei, Ed. Polirom, 2006, p. 11.
15 Paşi spre mântuire, Ed. Saeculum, I.O.Buc. 2002.









marți, 4 februarie 2014

Icoana mozaic ,,Santa Maria Assunta” din Torcello




 În catedrala ,,Santa Maria Assunta” de pe mica insulă Torcello, clădire ridicată in anul 639 d. H.,   se află un mozaic bizantin uluitor datând  din sec. XII-XIII d. H. .

Maica Domnului-de o rară frumusețe- o prezență maiestoasă, impozantă, sobră(albastră) dar caldă, pe bolta aurită.









imaginile le-am preluat din diferite locuri de pe internet

duminică, 2 februarie 2014

Lumea credinței nr. 127


un articol preluat  din postarea de pe blogul domnului Răzvan Codrescu





Dantelăresele

între ,,Frumusețea va mântui lumea”(F. M. Dostoievski) și ,,Femeia și mântuirea lumii”(P. Evdokimov)



un clar-obscur







                                     





Burano

prospețime și delicateță




Burano.  O plină de culoare pace insulară. Liniște și oglindiri modulate ale luminii diafane pe ape. Aer clasic, de siguranță, de armonie.  Aproape ireală atmosfera aceasta de Italie provincială. Poate că pare atât de ireală o așezare umană(azi...)  dacă automobilele sau alte mijloace de transport nu există, ele nefiind  compatibile cu spațiul, deplasarea făcându-se doar cu vaporetto, gondole sau bărci simple. Un muzeu, o biserică și o casă memorială de pianist sunt marcajele referențiale ale locului. Muzeul Dantelei(,,Museo del Merletto”), unic în Europa(așa am înțeles...), este extrem de surprinzător.  Dincolo de legendele și istoria  savuroasă a dantelei a cărei origine se pierde undeva în epoca medievală, de procesul  extins secole de-a rândul până când   meșteșugul dantelăriei a ajuns la  nivel de artă de o înaltă virtuozitate, școala tradițională în care fetele și femeile insulei au fost inițiate în dantelăria  ce le-a salvat viața pe insulă de pauperitate și le-a conferit o reputație  mondială unică, dincolo de frumusețea barocă minuțioasă desăvârșită a dantelei care pare inimaginabilă a fi creată de mâini omenești, într-un colț de muzeu, o ambianță de reală reverie, o încercare de păstrare, de menținere, de vibrație vie,  reînvia subtil forța gestului uman în fața actualelor mașini industriale*, electrotehnicii, tehnologiei digitale s.a., ca dovadă. Existau ființe umane-ultimele localnice- care încă se îndeletniceau cu o ocupație atât de  feminină aflată din păcate în crepuscului ei. A fost copleșitoare emoția  readusă la viață ca dintr-o veche pictură. Aplecate asupra lucrului de mână cu degetele lor măiastre, povestind între ele vrutele și nevrutele vieții lor, așa le-am lăsat, cu/în treabă, pe dantelărese... Greu m-am desprins de  de-acolo. Reluând iar  alertul ritm. Spre ce? 
Am întrebat dacă mă lasă să le fotografiez. Am avut șansă!  ,,Sigur!...” mi s-a răspuns. Chiar dacă  mai târziu am înțeles că  fotografierea dantelăreselor era interzisă. 
Știu că o să pară o banalitate ce spun fie pentru o ,,cogniție” savantă,  fie pentru una asceto-bigotă.  Dantela nu e un moft, nu e un accesoriu simandicos,  un capriciu. (Se înțelege că nu iau în calcul și nu mă refer la cea sintetică sau contrafăcută.) Inutilă ar spune azi minimaliștii, păguboasă ar spune  pragmaticii. 
 Este o stare delicată de suflet. Răbdare, măiestrie, imaginație, inspirație. Dragoste?

*În 1807 britanicul John Heathcote a inventat mașina de făcut dantela.  Datorită industrializării și produselor de serie s-a distrus acest meșteșug ajuns la rang de artă. Dar mașina e mașină iar măestria artistică nu poate fi egalată de niciun obiect fără vibrație sufletească.

,,Dantelăreasă”  J. Veermer van Delf

Portrait of Anna of Austria, Queen of France (mother of Louis XIV, roi de France)
P. Paul.Rubens


Portrait Of Amalia van Solms 1632

 

Rembrandt van Rijn