Știu. Multe se pot reproșa azi pictorilor iconari sau freschiști contemporani, și, pe bună dreptate. De la pictură de proastă calitate la icoane sau frescă corecte canonic și bine pictate dar- ,,nerugate”. De la indolență la o crasă lipsă de cunoștințe teologice. Muncă fușerită sau prea ,,bibilită.” De la previzibilul deja conservatorism copist la inovații bizare ce nu-și au locul.
Lucrarea unui pictor e vizibilă și poate fi criticată la orice oră din zi și din noapte, cu ,,dovadă”. Munca pe șantier și pe schelă e grea și necesită concomitent forță fizică brută dar și sensibilitate, gingășie. Rezistență psihică. Condiție fizică de miner și degete de înger. Cine mai pune jertfa de a te rupe de familie și de a pleca în condiții precare pe șantiere săptămâni și luni întregi, departe de confortul biroului bibliotecii. De a nu fi plătit la timp, de a fi umilit cu cine știe ce scrupuloase chestiuni. De a fi prins între gusturile comanditarilor de chipuri zâmbitoare și lipsurile tale. Poate fi un martiriu nesângeros acela de a rezista fără compromisul de a picta ceva ,,prost” ,,incult bisericește”, dar căutat, pentru a-ți putea cumpăra o pensulă bună dar scumpă din păr de zibelină... De a fi istovit de tensiunile interioare ale creației și limitele personale de expresivitate artistică și duhovnicească. De demonii interiori ai artistului și lupta cu ei fără să simtă și să vadă nimeni asta. De munca în zadar, stearsă și refăcută de mii de ori.
Dar. Ca să pretindem să fie o pictură iconografică bună și înnoitoare trebuie să existe mai întâi o lucrare duhovnicească bună în Biserică. Reală. Se știe că adevăratele evoluții în arta iconografică și artele sacre în genere s-au făcut atunci când au existat adevărate mișcări duhovnicești în mănăstirile cu o viață spirituală autentică vie, legată de rugăciune, isihasm și liturghie. Mă gândesc la Sfântul Grigorie Palama și Mișcarea isihastă palamită. Aceste mișcări de rugăciune și experiere teologică au precedat crearea adevăratelor școli de pictură . Da. Dacă există undeva pe un munte un părinte monah care se roagă în duh și adevăr, sigur lucrul acesta se va reflecta în calitatea picturii oricărui iconar. Și așa va merge mai departe. Dacă preoții, călugării nu o vor face cum e rânduiala, ci fușeriți, plictisiți și apatici, mînioși și capricioși nici pictura din biserici nu va putea fi altfel.
Ca să existe pictori bisericești buni, mai întâi trebuie să existe preoți, ierarhi, duhovnici și călugări buni. Cu frângere de inimă. Pictorii trebuie să se simtă mai întâi iubiți în Biserică. Apoi învățați. Apoi, dacă e cazul, certați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.