Despre evlavia estetică sau dracul estet credincios (II)

,,Cine știe? Niște ochi care au păstrat vederea iubirii îl vor vedea oare pe Iisus ieșind încet, discret din acest sanctuar care adăpostește un iconostas frumos? Cântările vor continua să răsune, norii de tămâie să se ridice, credincioșii să aducă un cult suav și extatic frumuseții,  dar Hristos va ieși în piață și se va amesteca cu mulțimea cerșetorilor, a leproșilor,  a dezmoșteniților, a inimilor moarte, a nebunilor pentru Hristos. Hristos se duce la răspântii, în închisori,  în ospicii, în casele închise. Își pune iarăși sufletul pentru prietenii Săi. Înaintea Lui, Adevărul și Frumusețea veșnice, ce mai reprezintă frumusețea  și urâțenia noastră? Nu este oare frumusețea noastră urâțenie în fața frumuseții Sale veșnice? Sau din contră, el nu vede urâțenia noastră, în viața noastră de mizerie, în rănile și sufletele noastre rănite, propriul Său chip divin, reflexul slavei Sale, frumusețea Sa veșnică? Și atunci va reveni în biserici însoțit de toți cei pe care i-a chemat la nunta Sa, adunați de la colțurile străzilor: ologi, cerșetori, prostituate și păcătoși. Să dea Dumnezeu să nu se producă acel lucru îngrozitor: ca paznicii frumuseții, pasionați de toate splendorile lumii, să ajungă să nu mai sesizeze frumusețea Lui și să nu-L lase să intre în templu tocmai  pentru că este însoțit de această mulțime desfigurată de păcat, de urâțenie, de înșelăciune, de  desfrâu și de ură.(...)

Cultul idolilor, propriu și tipului estetic de evlavie, riscă să sfârșească producând acest rezultat: ceea ce n-ar trebui să fie decât camașa lui Iisus, decât un dar de geniu al omului adus  în iubire lui Iisus-măreția slujbelor, frumusețea cântărilor- se transformă într-un scop în sine și ajunge să-L înlocuiască pe Hristos însuși. Armonia din inima cultului devine atunci un idol căruia îi sunt sacrificate sufletele oamenilor, al său ca și al celuilalt. Întreaga urâțenie a lumii, rănile, durerile ei sunt îndepărtate, mascate, ca să nu întunece adevărata pietate. Însăși suferința și moartea Domnului nostru suferă aceeași transformare: suferința Sa de om, întristarea Sa dobândesc o formă estetică și suscită o evlavie cucernică. Nu, iubirea e un lucru înfricoșător; i se întâmplă să coboare până în străfundurile cele mai necuprinse al  spiritului omenesc, să se dezbrace până la pierderea oricărei forme, până la distrugerea armoniei; și nu are loc acolo unde domnește o frumușețe găsită și instituită o dată pentru totdeauna.”
(Iubirea nebună de aproapele.Viața și învățăturile maicii Maria Skobțova, Ed. Deisis, Sibiu, 208,  p.124-126)

Sf. Muceniță Maria Skobțova, icoană preluată de aici